„Torentul” de Christian Crăciun

44

cronica literara leviathan.ro logoSenzația imediată pe care ți-o dă lectura amintirilor Adei dʹAlbon (*) este aceea a unui dezlănțuit torent de munte. Deși imaginea cheie a cărții este Marea, cu care scriitoarea intră într-un profund dialog simpatetic, totuși dinamica textului, mereu năvalnic, „prăvălatic”, vorba poetului, este a unei neostoiri căreia abia contemplarea mării, „această neașezare de veci a materiei”, îi creează un binevenit contrapunct. Ada dʹAlbon este actriță nu doar prin meserie, ci prin foc sacru. Cunoscută în țară până să emigreze, prin această impozantă carte de amintiri se întoarce și în calitate de remarcabilă scriitoare. Numele, care, nu știu de ce, mie îmi evocă un rafinament crepuscular matein sau lampedusian, este totuși al unei actrițe de cea mai strânsă stirpe românească. Căsătorită cu regizorul Laurențiu Azimioară, sunt nevoiți să se expatrieze la începutul anilor ’80 în Franța, în plin elan creator (este perioada marilor reușite regizorale și actoricești ale teatrului românesc din deceniile 7-8, dar și a marilor represiuni cenzoriale). Pare superfluu să vorbești astăzi (între sofisticarea bramburită și abolirea totală a criteriilor) despre talent? Nu mi se pare. Ada dʹAlbon are un formidabil, natural talent scriitoricesc. Orice carte de amintiri se situează sub semnul lui Lazăr cel înviat: ea urmărește să reînvie o Lume. Și, cu cât harul evocator este mai pregnant, cu atât lumea din pagină este mai vie. Or, tocmai asta face lectura de față captivantă, capacitatea scriitoarei de a reconstrui paradisurile și infernurile prin care a trecut.

Avem mai întâi lumea copilăriei și adolescenței, trăite în casa și în familia lui Sadoveanu, a cărei nepoată este (mama este soră cu doamna Valeria) și față de care nutrește o admirație, cum să spun, vehementă, cotropitoare. Ardoarea cu care ni-l prezintă pe patriarh (care chiar așa se și comportă) este un spectacol în sine, dar și un îndemn subiacent de a-l recupera cultural; cultura noastră s-a instalat păgubos sub semnul dispensării, se dispensează când de unul de altul, azi de Eminescu, mâine de Sadoveanu, poimâine de Eliade și Vulcănescu, sub motive ridicole, ca și cum ar fi un nabab ce-și permite să arunce cu diamante. Și nu un sărac ce trebuie să-și drămuiască atent puținii bănuți. Toată încrengătura de rubedenii, prieteni și cunoștințe care gravitează în jurul casei din București sau la Vovidenia alcătuiește un univers uman demn de orice roman balzacian de bună calitate. Al doilea plan este cel al teatrului și lumii cultural-politice bucureștene din perioada tinereții clocotind de proiecte. Și, în sfârșit, al treilea, exilul francez, cu provizoratul și precaritatea materială, dublate de patima mistuitoare pentru teatru, de mereu reluatele încercări de a construi niște spectacole, culminând cu experiența Théâtre de lʹOrme, până la estivalele refugii mântuitoare într-un sat de pescari din Bretania. Eu le-am așezat aici în ordine temporală, în carte ele sunt inextricabil amestecate, nu criteriul cronologic este aplicat, ci o anume temperatură a trăirii, asociația de idei, niciodată întâmplătoare, firește, care leagă între ele secvențele unei biografii tumultoase. Cartea masivă, de 500 de pagini, își păstrează permanent o tensiune benefică tocmai prin astfel de salturi temporale.

Calitatea principală a acestor amintiri este forța descrierii. Senzorium fabulos, greu de găsit comparație în literatura de azi (genă de familie?), memorialista nu obosește să descrie natura, casele, oamenii, cu o plăcere nicio secundă diminuată. Acuitatea percepției, trăirea senzorială acută, frumusețea dureroasă a peisajelor naturale sau urbane alcătuiesc o memorie chiar mai bogată și mai nuanțată decât cea a faptelor. O întreagă secvență a cărții este dedicată domeniului sadovenian de la Vovidenie (pentru câțiva ani ocolit de urgiile noului regim, un paradis suspendat în timp), unde întreg clanul își petrecea verile. Paradisul de acolo este descris ca atare, subliniat apăsat, fără teama de a fi acuzată de idealizare. Este „pe pământ pace și-ntre oameni binevoire”, într-un spațiu închis, scăpat deocamdată de istorie, ale cărei semne rele se arată totuși peste tot: un unchi este anchetat pentru că într-un film ce rula apare un conte dʹAlbon, la școală este suspectată pentru numele bizar și copiii sunt învățați tehnica delațiunii prin raportarea „cine nu a fost cuminte” (am prins eu însumi sistemul). Dar autoarea este încă apărată de puritatea copilăriei, de părinții iubitori și înțelegători, de prestigiul fantastic al lui Sadoveanu (excepțională, de o ironie teribilă, scena schimbării de atitudine de la școală când se află că „este nepoata lui”…). Sunt, se pare, ultimele sclipiri ale unei lumi așezate, subtilă (știind adică să aprecieze totul: de la natură la muzică, de la mâncăruri la o conversație agreabilă), temeinică, știind să educe, o lume nobilă în sensul profund al cuvântului (nu în cel vulgar sociologic, căci ce minunați sunt și țăranii, locuitorii din Vovidenie). Ce urmează,  este domnia brutelor. Al căror verb este a distruge. Lacul este secat, pădurea tăiată, dispar urmele paradisului. „După moartea lui Ceaușescu m-am întors în România și am petrecut câteva ore în locurile acelea, pe care le-am găsit mutilate. Lacul nu mai exista, copacii fuseseră doborâți, muntele era tăiat în două de utilaje uriașe, aduse să sape un drum pentru mașinile turiștilor veniți să admire magazinele de artizanat care împânziseră locurile și în care obiecte de o sluțenie înspăimântătoare erau vândute de femei în minijupe și ii românești fabricate în serie. Am cumpărat o scrumieră din ipsos de culoare kaki reprezentând Mănăstirea Neamț.” Mutilare acesta este cuvântul cheie care caracterizează comunismul, el mutilează tot: peisaje, suflete, construcții, amputând memoria ce i se refuză societății care se instaurează. Observ ironia tăioasă a ultimei fraze, o vom regăsi adesea în aceste pagini. Experiența exilului este cu atât mai dureroasă cu cât adaugă un rău interior acestei mutilări, cu cât rădăcinile acestea smulse, arse, distruse în multe feluri, sunt mai adânci. La propriu, exilul va fi trăit ca o dezrădăcinare.

Imediat după cutremurul din 1977 părinții „fug” (așa se spunea pe atunci) în Franța. La fel de precis cum fusese descris raiul copilăriei, este amănunțit prezentat (ca într-un contrapunct simfonic) infernul ceaușist. Felonia, cinismul, prefăcătoria unor confrați cu putere în lumea teatrală (unii nenumiți, dar lesne recognoscibili), cenzura castratoare, teroarea „spectacolelor omagiale”, penuria alimentară, frigul, frica. Paginile despre cutremur, de pildă, sunt prezentate parcă filmat, halucinant de încet, încât cele câteva secunde par nesfârșite, sunt deja un mic scenariu. Autoarea are simțul atent al observației și vână de reporter, sunt scene de o precizie chirurgicală, care ating cititorul prin acest ascuțiș al detaliului: „Mobile pe trotuar, oameni cu privirile pierdute, un cearceaf care acoperă două forme umane, o bătrână în cămașă de noapte își smulge, mută, părul din cap. pe Calea Victoriei, grămezi de moloz care fumegă. În mijloc se înalță, sinistră pe toată înălțimea celor șase etaje, jumătatea unui bloc despicat, prin care se văd un fel de colivii goale deschise spre dezastru. La etajul al patrulea soarele se reflectă într-un rest de oglindă. Alături, fixat în perete, un pahar de plastic alb și două periuțe de dinți, una roz și una verde. Las capătul unei bare lungi de fier care iese din betonul spart, atârnă un picior, unul singur, îmbrăcat în blugi, cu laba albă, fără ciorap. Nu văd sânge”. Periplul exilului este prins între eforturile disperate de a-și exprima creativitatea teatrală (și de a supraviețui materialmente la urma urmei) și refugiul pe malul mării, la Quiberon, un sat de pescari în Bretania. Este povestea unei libertăți („morala” cărții îmi pare a se reduce la trei cuvinte: dragoste, libertate, frumusețe), cum să spun, naturală și simplă, de o plasticitate mereu surprinzătoare, libertatea de a se lăsa impregnată de frumusețile mării, ale unei pietre, stânci, tufe de flori, arbore, păsări în zbor. De aceea „capitolul” exilului oscilează între luptele pariziene pentru exprimare și refugiile în Bretania. Claviatura este mai amplă, memorialista are, în ceea ce privește noul mediu, un ochi sever, mergând până la sarcasm. La adresa oamenilor și a sistemului. Nu vine cu niciun complex de inferioritate, are mereu idei și proiecte de spectacole și de texte, se entuziasmează de talentul și dăruirea tinerilor pe care-i învață și alături de care joacă și construiește „castele”, utopice sau nu, de spectacole. Dar nu cruță nimic din ipocrizia sau prostia oamenilor și din limitele birocratice ale sistemului. Nu este un închinător la moaștele Franței pe care o iubește. Scenele cu spitalizarea în urma unor accidente sau a migrenelor devastatoare sunt adevărate proze scurte, cu personaje demne de marea literatură comică a lumii. Numai că, din păcate, nu sunt personaje, ci persoane reale într-o societate reală, descrisă cu un acid neiertător, mergând până la umorul negru. Excepțională este imaginea părinților, în treptata lor descreștere sub apăsarea anilor. Este atâta iubire în precizia acestei descrieri! Și desigur, simetric, povestea creșterii băiatului, mama evocatoare își păstrează puritatea de a urmări treptele creșterii ca pe repetate, irepetabile minuni. Despre aventurile căutării spațiilor și ale spectacolelor puse la cale la Paris nu mai este loc de amintit aici. Pentru că vreau să amintesc ceva și despre galeria umană de o bogăție care dă greutate cărții. Dincolo de cei apropiați, sunt întâlnirile fugitive, de la țăranii din Vovidenia și fetele care au ajutat-o la menaj în București, până la familia care-i invadează mitocănește plaja din Bretania sau aristocrații fuduli și cumplit de mărginiți de la o serată. Paleta este remarcabil de largă și mereu exactă tipologic. Amintesc, la extreme, portretul milițianului care îi face o percheziție: „Și bravul funcționar al miliției, cu un rânjet strâmb pe figură, s-a îndreptat spre ieșire, unde, cu o dexteritate surprinzătoare, și-a apăsat degetul pe o nară, scoțând prin cealaltă un jet gros, galben și vâscos, care s-a lipit de zidul vecinilor. Nasul lui ca o trompetă a sunat victoria noului asupra vechiului și când a ajuns în stradă, a adăugat uitându-se de jur împrejur în clădire: « Ți-o spun fiindcă țin la tine, de azi în cinci ani, tot cartierul ăsta o să fie demolat.»”. (p. 360). Iar, la celălalt capăt, forța autoarei de a străbate ciclonic viața și care vine, cred, și din rarisima ei capacitate de a admira. Astfel găsim, la celălalt capăt al tipologiei umane, portretul marii actrițe și prietene Olga Tudorache: „Aveam doar douăzeci de ani, Tudorache e de două ori mai în vârstă decât mine. […] Olga a fost și rămâne actrița cea mai fascinantă pe care am avut norocul s-o cunosc, regină de necontestat a scenei românești, țară tristă care n-a știut și n-a putut niciodată să-și exporte valorile”.

Cartea se deschide cu următorul peisaj cinematografic: „Crabul era mort; uscat de soare. Un val puternic îl smulsese din lumea lui și-l azvârlise în crăpătura stâncii. Nepăsător, oceanul își urmase zbaterea. Niciun val nu s-a ridicat să încerce să scoată corpul inert din adâncitura stâncii. Privesc marea care se aruncă nebună în peretele de piatră, acoperindu-l cu spumă răzvrătită; apa se prelinge mângâietoare de-a lungul falezei zdrențuite, ocolind cu grijă borta în care crabul a agonizat. Prelungă agonie înainte de a deveni una cu hăul, fără ca vreun atom să-și zdruncine existența. Soarele roșu dispare brusc în imensitatea lichidă care a luat foc”. Printr-o foarte interesantă idee tipografică, pasajele din carte sunt separate cu un semn figurând acest simbol al crabului. Ca și cum fiecare secvență de amintiri ar fi un val ce încearcă să scoată din ascunziș crabul timpului, să-l învie. Pentru noi, cei care am mai rămas în rezervația de paseiști, o asemenea carte este o bucurie. O coborâre în maelströmul memoriei, o călătorie printre locurile și oamenii care ne par, tot mai mult, a face parte parcă din altă specie. Sau doar am schimbat măștile fericirii?

„Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 417, 16–31 ianuarie 2020

________

(*) Ada dʹAlbon, Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil, traducere de Doina Jela Despois, București, Editura Curtea veche, 2018.

Vezi arhiva rubricii Cronica literară

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.