Printre urme de pace și debarcări politice de primăvară, mă strecor la margine de filosofie, cu îngândurate speranțe…
Ploaie rece și aglomerație… Depășesc o căruță și trec pe linia continuă. Un tânăr domn polițist îmi face, amabil, semn să opresc. „Știți ce-ați greșit?” mă întreabă. „Nu prea”, zic și-l privesc au atenție, parcă figura lui îmi este cunoscută. „Linia continuă…” Mă cam enervez. „Domnule”, spun, „ce caută o căruță pe aici?” Zâmbește și ridică din umeri… „Și-apoi”, mă sufoc eu de indignare, „doar nu trebuia să stau două sute de metri, cât ține linia continuă, în spatele căruței?” Tânărul polițist încă zâmbește… „Eu mai țin minte, domnule profesor, o lecție de filosofie, făcută cu dumneavoastră, despre dreptate…” Aha, acum știu, mi-a fost elev! Se uită cu simpatie la mine, „nu v-am uitat, ați fost dascălul meu preferat…” Mai stăm de vorbă, nu prea mi-l amintesc… „Să știți că țin minte de la dumneavoastră”, continuă el, „sunt două temeiuri ale dreptății, așa ne-ați învățat, sufletul și rațiunea…” „Aha”, adaug eu liniștit brusc, „azi temeiul tău e sufletul!” Mai zice: „Să trăiți, domn profesor!” Uite, domnule, gândesc eu o bună bucată de drum, a fost utilă și filosofia mea la ceva… Mai țineți minte cum afirma un nene mare șef, școala scoate două feluri de tineri, tâmpiți și filosofi. Am avut noroc, l-am întâlnit pe cel de-al doilea. Până aici, despre temeiurile dreptății, așadar…
Cu câțiva ani în urmă i-am luat un interviu „ecologist” lui nea Gheorghiță. Aduna sticlele de plastic într-un sac uriaș, le îndesa acolo cu răbdare, era o știință întreagă, o problemă de tactică și de strategie selectivă. Era mereu trist. „E de rău, domn profesor”, mi-a zis într-o zi, „am auzit că nu ne mai lasă ăștia să ne facem treaba.” I-am spus că așa s-ar părea, e prea multă „evaziune fiscală” în rândul colecționarilor de pet-uri, e îngrijorat statul, pierde impozite și taxe la buget, suferă finanțele patriei. „Cică”, mai ofta nea Gheorghiță, „apar niște firme care să adune sticlele. La licitație”, mai spunea, cu uimire în ochi și fața căzută peste cămașa asudată. „Ce-o fi aia?” m-a întrebat el. Licitația, dragă nea Gheorghiță, e o descoperire post-revoluționară, capitalistă și imperialistă și plină de farmecul ascuns al escrocilor de modă nouă. Cum trebuia să-i spun că la ea, la licitație, se vând deja toate, și speranțele și zâmbetele, dar și tristețile noastre?
În urmă cu câteva zile trecea pe strada mea, umbrită de un hotel ridicat chiar în mijlocul orașului, înghesuit între casele liniștite, altădată (îmi dau seama că v-am spus asta și acum o săptămână…) un bătrân foarte înalt, slab, uscat, îl știam dintr-o iarnă mai veche, cu zăpadă multă. Mi-a curățat, atunci, zăpada de la poartă, i-am dat ceva bani și niște haine mai vechi. Doar că, zilele trecute, am rămas o vreme sprijinit de gardul casei mele… Omul acela avea pe umeri o lopată cu talpă lată, o ținea ca pe o armă de luptă. „Domnu”, mi-a zis, „nu vreți să vă curăț zăpada din curte?” Mi-a apărut un colț de lacrimă, era soare, pe sub copacii din marginea curții mele tocmai așteptau să înflorească lăcrămioarele. Lăcrămioarele? Oameni, într-o barcă simbolică, împinși prin mâlul istoriei de azi de fantomele unor pompieri de serviciu…
Mi-e tare greu să vă spun însă cine dintre ei era nea Gheorghiță și care celălalt, bătrânul uscat și lopătar. Mă tem că i-aș jigni pe cei doi eroi ai mei, din povestea de primăvară, alegători de UE, iar viața e tot mai lipsită de pace. Iar pe primul personaj, din povestea mea, îl salut de la volan…
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
