[Ubi bene, ibi patria = patria e acolo unde ți-e bine] – În Vest ne dăm mai repede arama pe față. De ce oare? În fond, ar trebui să dăm ce-i mai bun din noi, fiindcă ne-am dat peste cap ca s-ajungem în lumea liberă și să ne ajungem! – Cred că trebuie să dăm ce-i mai bun încontinuu, ca să devenim și noi mai buni. – E lăudabil ce ți-ar place ție, totuși nu e o explicație de ce aici ne purtăm altfel decât acasă. – Pentru că aici nu ne cenzurează familia, vecinii, colegii de muncă. – Eu zic că nu le pasă de noi celor de aici. Așa-i străinul, dom’le, indiferent: „Nu-i problema mea”, e laitmotivul lor, care m-a frapat la ei de la bun început, la job, mai ales, dar și în familie sau între prieteni. – Sunt discreți oamenii! – Haida de, îi doare-n cot! Doar de ei înșiși sunt preocupați. – Lasă-i pe ei, că de noi era vorba. Și eu cred că în Vest suntem mai puțin încătușați sub pojghița aparențelor. Ne debarasăm mai ușor de preceptele și de reținerile cu care am venit din țară. – Poate e un plus, devenim mai autentici! Din bagajul cu care am imigrat, se sedimentează ceea ce ne estepropriu, după naturelul fiecăruia. Nu-i rău, unii se rafinează, alții se abrutizează! Și nu neapărat după nivelul de educație academică: un șantierist harnic, ca Nea Gică, înflorește aici dacă dă de tratament bun la muncă și la nevastă. În timp ce pe dl. doctor îl roade invidia și avariția din cauză că altul s-a ajuns mai bine ca el. – Cât despre autenticitate, hai să recunoaștem că ne luăm masiv după localnici, îi cameleonizăm. – Vrei să spui că ne adaptăm? Bine facem! Dacă vrem să luăm cât de cât parte la viața lor, trebuie să ieșim din găoaceaghetoizantă. Trebuie să-i cunoaștem, adică să depășim clișeele despre ei. Să le înțelegem manierele și să le preluăm, măcar în public. – Cred că ne limităm la cameleonizarea din public, căci în particular nu ne convine să ne schimbăm într-atât ca să nu mai știm cine suntem.Ce-am constatat în lume? După ce ne-am pregătit temeinic din țară pentru „marea plecare” și ne-am făcut cosmopoliți? [pauză] Am realizat că suntem români! Că limba română ne curge prin vine. Cănu vrem să dăm veselia bisericuțelor noastre pe austeritatea lor. – Și cum vrei să afli despre ei altceva decât șabloanele noastre curente? Hai atunci să ne dăm mai departe în stambă în bisericuțele noastre! [pauză] Printre străini suntemnoi străinii. Asta e! Ca outsider-i avem toate dezavantajele: trebuie să le luăm în piept pe toate de la zero, reformându-ne. – Pardon! Uiți un avantaj major (pe lângă salariu, pașaport și concediu): ne putem ține deoparte, neimplicându-ne, pe motiv că ”nu sunt de-aici”. Oricum te marginalizează ei! – Da’ nu-i un avantaj, să te sustragi singur! [pauză] Păcat că… nu rămâne nimic notoriu în urma noastră. N-am clădit durabil, peste generații. Ce-am transmis copiilor? – Ei sunt altfel: geografic sunt peste tot și nicăieri, n-au rădăcini, se desfășoară în virtual. Noi habar n-aveam ce-i aia să te realizezi în virtual. Noi am visat să ne realizăm peste mări și țări. – Ei, și ce-am obținut? – Negativisto, noi am luptat pentru libertatea noastră! – Unde am luptat? Cu gărzile patriotice la amenajarea parcurilor din București? Ne-am fofilat doar, am dezertat. [pauză] Toată viața am fost privilegiați cu pace. 75 de ani fabuloși de pace, de la al doilea război încoace! De neconceput la rasa umană!
Dragă Nemțea, la noi, la fel de câțiva ani: luptăm cu greutăți din ce în ce mai sofisticate și eforturile noastre se dovedesc adesea zadarnice. Este greu să te descurci decent și cinstit în tranziția pe care o trăim din ’90 încoace. Ar trebui să ne reorientăm, să ne luăm zborul spre zări mai senine; însă inerția și teama de neprevăzut ne țin pe loc… Soțul muncește ca un cal de la șase dimineața la șapte seara, și cu răspundere mare, dar financiar trage în gol. A slăbit, fumează mult și e supărăcios. Îl înnebunește că nici nu ne mai gândim la ieșiri culturale. Mă demoralizează că nu-i pot sfătui pe copii. Nu mai am încredere în propria judecată. Mă îndoiesc de opiniile mele. Par perimată în lumea zbuciumată de azi, în care numai afaceriștii au succes. Iar eu nu sunt făcută pentru afaceri, nu le pricep și nu mă interesează. Iartă-mă, mi-am deșertat sacul cu necazuri în poala ta.
Dragă Veri, a trecut o vreme de la scrisorile tale cu tranziția și de la ale mele cu „Germania funcționează Zeiss”. Mi-am dat seama că esteun mitde acum 150 de ani, când „Made in Germany” se impusese ca label de țară. De câțiva ani văd cum sistemul se împotmolește. Pe moment cifrele roșii sunt în creștere fulminantă. Nemții sunt prinși în propriul năvod:birocrație, federalism, parlamentarism, „corectitudini”, brain washing. Reformele merg ca melcul, ce spun? – Nu merg! Unele industrii, fala Germaniei, se mișcă târâș-grăpiș din cauza penuriei de gaz. Întreprinderi mici dau faliment. Banii vin… din cer deocamdată, cu subvenții de la guvern, până nu se va destabiliza sistemul, vlăguit de redistribuirea socială. Acum câțiva ani au explodat scandaluri internaționale cu fraude de miliarde, sustrase de nemți prin trucarea emisiunilor de gaze la autoturisme, VW, BMW, Mercedes, Audi. I-au demascat americanii! Survine și escrocheria Wirecard (plăți online), care a dosit banii pe conturi fictive din Singapur și a păgubit acționarii cu 20 de miliarde. Iată cum firmele care constituie mândria industriei și a tehnologiei digitale se întrec în escrocherii în stil mare… Germanii sunt apți de fapte grandioase în toate domeniile, din păcate în toate sensurile.
– Copiii mei nu iau cartea-n mână! Nici măcar de milă, de silă, cât li se cere la școală. Când vin eu de la slujbă îi găsesc pe canapea chiombiți în tembelizor. Le zic: „Hai să facem lecțiile împreună”! Și ce aud invariabil? – Cunoaștem placa, îți răspundem în cor cu copiii noștri: ”Ich hab’ kein Bock” [n-am chef] – Dar mă deprimă să nu văd în ochii lor nicio curiozitate, nicio… năstrușnicie. Cât pot eu la weekend, ies cu ei cu bicicleta, cu patinele, la basket… – Nu-ți face reproșuri, e un fenomen general. N-am stat eu cu ai mei acasă să-i păstoresc până au intrat la școală? Și-acolo parcă și-au pierdut… copilăria și vioiciunea. În schimb, au învățat cum să-și bată joc pe rețele de colegii care nu poartă ultimul tip de încălțări sau nu fumează haș. Te-apuci cu mâinile de păr ce-i preocupă pe ei. Numai cartea nu! – M-am gândit să-i dau la școala europeană. – Dacă te dau banii afar’ din casă… – Aș fi în stare să lucrez dublu ca să-i țin acolo: profesorii nu lipsesc de la ore, programul ține până ies eu de la serviciu, stimulează talentele fiecăruia. Ce mai, clasa întâi! – Cum dracu’ au ajuns nemții cu sistemul de învățământ la coada Europei? Cum de ies mereu pe la jumătate la studiile Pisa?
– Nu există protecția consumatorului. Aici intră și pacientul! În ce privește justiția, dacă vrei să-ți revendici drepturi, îți spun din experiența mea și a apropiaților că trebuie să te ferești de ea ca să n-o pați și mai rău. – Cu regret, Germania e străbătută de disfuncționalități sistemice. Mai grav e că mediile sunt în consens cu politica guvernamentală și nu pistonează ameliorări… – Ha-ha-ha, ați văzut în presă că, în fine, guvernul s-a sesizat public pe tema nutriției nației? Din cauză că nemții s-au dezobișnuit să gătească și consumă fast food ieftin, s-au înmulțit grașii: 2/3 din bărbați, 1/2 din femei și 1/5 din copii. – Cred că sunt mult mai mulți! Mărșăluiesc ineluctabil spre diabet, infarct și apoplexie. Chiar acum nu sunt pe piață medicamentele care veneau din China, pentru copii sau antigripale. Ca soluție guvernanții ne recomandă să vindem la talcioc rezervele din farmacia personală, chiar și expirate, la cei care au nevoie urgentă. [pauză] – Hmmm, sănătate nu, școală nu, justiție nu, siguranță nu… Așa a ajuns Germania visul social al Africii, care se revarsă peste ea din Mediterana… Așa m-am visat și eu, dar pe uscat, în transhumanță intercontinentală: Carpații ar fi prea mici pentru populațiile de oameni și animale care forfotesc în visul meu. Am feeling-ul că mân turmele de oi spre alt continent, Uralii se potrivesc mai bine. Peisajul e fabulos, de basm sau din filmul Lord of the Rings. Cu păstorii confrați ne adăpostim în peșteri preistorice cu picturi rupestre, amenajate însă cu electricitate și toalete ca parcările de autostradă. Ne macină o neliniște adâncă: lume multă, furnicare de călători, mișună peste lanțul muntos fără o direcție clară. – Nu mai asculta atâtea știri apocaliptice! De ce te miri că visezi scălămbăieli!?
– De ani de zile mă rog la bunul Dumnezeu să ne ierte și să ne curme păcatul că incendiem planeta de Revelion și că umplem spitalele cu ochi scoși și cu membre rupte de schijele artificiilor. – Iată că se poate: grație epidemiei politica a cutezat, în sfârșit, să interzică artificiile. Auzi tu? Să interzică distracția populației? – Curajoasă măsură! Vor să o aplice și francezii! – Poate se înfurie din nou parizienii că li se taie din drepturile omului, sar pe baricadeși dau foc la mașinile de pe stradă. – Ha-ha-ha, tradițional francezii vor mereu altceva decât guvernul ales de ei, deși de juma‘ de secol guvernele lor își răsfață alegătorii cu ore reduse și cu concedii grase.Dar nu-i îmbună: sute de mii, până la 1-2 milioane se tot înghesuie pe bulevarde pro LBGTQ, pro familia, anti legea pensiilor… – Ha-ha-ha, francezii votează partidul comunist pentru că le promite pensia la 50 de ani sau votează FN [Front National, de extremă dreaptă] care le promite imigranți prăjiți. – Sunt șovini cât cuprinde! Vecini de-o viață se uită prin tine când îi saluți în lift, nu-ți răspund, la fel ca părinții colegilor de clasă ai lui fii-tu. Mai nou, montează online spectacole de balet exorbitante la Opéra Bastille, ca să disteze boborul în pandemie. Poporu’ ăsta de desfrânați și delatori a confundat mereu în istoria lui o situație dramatică cu superfluul. Remember cum au huzurit ei sub ocupația nazistă. Iar acum, decât să dea din craci pe scenă, mai bine se puneau pe muncă săcoase măști și combinezoane în atelierele de recuzită, că n-au doctorii lor cum să se păzească de virus. – Bordelezule, păi cum să se poarte fin francezii cu unul belicos din fașă ca tine? Îi faci cu ou și cu oțet după ce te-ai dus la ei de bună voie și nesilit de nimeni, ai prosperat și te-ai bucurat o viață de țara lor frumoasă! – Nu-și merită țara lor de vis! Sunt individualiști, indisciplinați și neguvernabili! – Le pui tu diagnosticul? Tu, artistul vizionar al secolului 19? – Nu eu. L-a pus Yvonne de Gaulle, care-l consola pe soț când l-au răsturnat golanii ’68-iști, după o viață pusă în slujba marii națiuni. Am plecat și eu, ca și generalul, din cauza absurdității nației.[pauză] Nici cu igiena nu stau bine: la Versailles nu aveau closete. Nobilii își făceau nevoile prin colțuri. Marile apartamente parizene din secolul al 19-lea au niște băi meschine, dacă le au și pe-alea. [pauză] Tot mai bine la noi acasă: primesc comenzi de la baronii locali. Ăștia caută artiști cu idei originale ca să le decoreze viloaiele și plătesc regește. Mă simt bine pe meleagurile natale, știți și voi cât iubesc eu Constanța, marea, faleza și… barurile. – Știm, maestre, baronii și barurile pe tine te-așteaptă. Bine-așa!
– Ciclurile pe care le trăim se succed mai iute decât putem să le sesizăm și să ne adaptăm. Uite, de pildă, orașele prin care ne-am vânturat: în anii ’80 Bucureștiul era cufundat în întuneric și sărăcie, după ce în anii ’60-’70 se dezghețase și promitea ani frumoși. Berlinul era tăiat în două, cu ruine postbelice și mizerie în ambele părți, deși americanii pompau bani în Vest. Parisul era atuncea visul! – Vrei să spui că acum s-a răsturnat situația? – Da. Se vede de la o poștă: Berlinul vibrează de tineret, avangardă și investiții în monumentele vechi și în infrastructura nouă. Parisul a devenit periculos, cu teroriști, poliție istovită și cu baricade frecvente pe Champs-Élysées, căci lor le place revuluția, cuvictime și vandalisme. Așa ajungem la București, ca alternativă actuală pașnică, pe sfert ca dimensiune, a unui Paris post-glorie. Încet, încet, Bucureștiul înflorește: îi cresc arterele și liniile de metrou, piața Obor dă pe dinafară de belșug, oamenii sunt bons viveurs dintotdeauna… Și sunt mai omogeni decât în Parisul migratoriu. – Mie îmi place și la Paris, și la București, dar ca turistă. Știu că la București s-a stabilit o pariziancă jurnalistă, care își laudă mutarea cu ardoare! A publicat o carte în franceză, cum că s-a redescoperit pe ea însăși. – Probabil și-a descoperit iubitul la București, ca și Clotilde Armand pe soț, e sincer îndrăgostită de București. E primăriță la sectorul 1 și pune serios umărul la lifting-ul orașului. Doar crește patru copii acolo! Și primarul Timișoarei, Dominic Fritz, neamț din Germania!, a ales România. – Pe mine nu mă impresionează Clotilde cu Am ales România. Ei bine, eu am ales Elveția și mă simt bine aici cu prietenele mele de palier, franțuzoaicele. [pauză] Hmmm, parcă poți să alegi așa, nitam-nisam ce-ți trece prin minte. De fapt suntem aleși și ne zbatem cum putem. Când ieșim la un liman, nu ne rămâne decât să ne autoiluzionăm că suntem în cea mai bună lume posibilă. – În care lume, Suissa, poți să îți lași amprenta,dacă vrei! – Nu, merci.
– Prietena mea Muzi și soțul ei violonist spun că sunt tratați ca prinții în orchestra qatareză. Condițiile sunt excepționale, iar la pupitrul dirijorului aduc pe somitățile lumii. – Ce condiții, madam? În Qatar mor șantieriștii pe capete. Sunt exploatați și nu știu ce-i aia protecția muncii. – De ce judeci tu lumea arabă cu morala Vestului? Pakistanezii și bangladeșii fără carte câștigă în câțiva ani în Qatar cât în toată viața la ei acasă. Acceptă și ei condițiile, ca și Muzi cu soțul. Respectă regulile țării. Nu îi forțează nimeni să vină sau să rămână. [pauză] Muzi-mi spune că n-are nimeni nicio grijă în Qatar. Totul decide emirul Tamin al Thani. Și decide bine, fiind bine școlit și bine sfătuit! Qatarezii îl divinizează pe emirul lor! – Păi, să se naturalizeaze Muzi qatareză! – Pun condiții prea fericiții: trebuie să-și cumpere proprietăți, care sunt foarte scumpe. Iar vara e insuportabil de cald. Muzi și soțul s-au hotărât să vină cu banii pe o insulă europeană când termină cu contractele, pe Malta sau pe Tenerifa.
– Odată am venit fără să mă machiez la studio la New York și m-a luat șeful la trei că nu arăt bine și dacă sunt bolnavă să stau acasă. – În Germania nu se leagă nimeni la serviciu de cum arăți. Ajunge să suni că nu te simți bine și stai liniștit o zi acasă, doar să nu fie la weekend, vineri sau luni. – Pe mine m-a trimis mintenaș acasă. – Cu plată? – Doar prima dată. Apoi înveți lecția și vii la muncă 100% devotat jobului. Cât eram eu de pro America în facultate, sunt acum antiamericancă până-n dinți: bine că am scăpat din malaxor după 20 de ani, jumuliți, dar încă sănătoși. – La 65 de ani veți primi oricum pensia de la ei. – We were smart [am fost isteți]: nu am tras la jug până să picăm morți, înainte să pupăm pensie… – Nu era și Candy în depresie la început? Cu mult înainte să-și permită pasiunile turistice. Deunăzi mi-a căzut în mână o scrisoare de-a ei: „Am momente de îndoială legat de ceea ce fac la marea firmă, care nu-mi mai pare așa de grozavă. Colectivul e rece, uneoriostil, bineînțeles zâmbindu-ți dulce. Încă mă torturează gândul șomajului prin care am trecut și mă sperie că poate reveni oricând. M-au terminat cele aproape 200 de scrisori de căutare de slujbă, care au dus la doar două interviuri. Resimt din plin anii de educație socialistă de acasă când siguranța serviciului nu era o problemă. În aparteu deplâng lipsa unui prieten sau sfătuitor… Pe la supermarket caut să am mai mult tupeu, să mă arăt self-confident, cum măcăne ăștia pe aici, și-i invidiez pe cei direcți și fără scrupule. Când voi fi și eu așa, oare? Cel puțin ca să-mi cresc copiii de așa manieră ca să reziste aici. Nu, în niciun caz nu este pregătită Canada să absoarbă un sfert de milion de imigranți pe an. – Așa-i la americani: un-doi, sari din schema socială dacă te pălește șomajul. Te paște degringolada, te copleșesc datoriile, vinzi casa, te îmbolnăvești.
– Fiică-mea și soțul ei sunt profesori de chimie la MIT Boston, bine încordați în mașinăria de performanță profesională și de uzură personală. În fond asta este soarta tinereții avântate, să se lupte pe viață și pe moarte cu morile de vânt, până se înțelepțește. – Altfel spus, până îmbătrânește și se gândește mai mult la sănătate! – America este pentru imigranții tineri. Și indiferent pe cine are în frunte, pe sleepy Joe sau pe crazy Donald, rămâne magnetul magic ce atrage întreprinzători ambițioși, artiști și savanți, luptători neînfricați, vizionari… Ca pe Eliade și Palade din România, Mel Gibson din Australia, Elon Musk, cel cu naveta interplanetară, din Africa de Sud etc. etc. [pauză] – Pe mine mă amuză americanii cum păstrează ei distanța față de oricine trece aproape de ei. Dacă în magazin împingi tu căruciorul până la 2 m de el, îți spune reverențios ”Excuse me, please!” și se dă la o parte, ca și cum el ți-ar fi violat spațiul vital. – O fi încă o falsitate, ca și zâmbetul lor rigid de simpatie sau ca agasantul ”How are you?” [ce mai faci], fără să-i intereseze de fapt problemele tale. – Oricum, au niște ritualuri ce denotă o educație comună, denotă deci civilizație.
– Ce entuziastă eram când m-am instalat în lumea liberă de peste ocean! Acum situația în America (și în lume) e din ce în ce mai dezastruoasă. Văd cum se subțiază stabilitatea financiară, încrederea în libertate și în democrație. Nu mai am speranțe, optimism, putere, ca să fac planuri pe termen lung. – Te consolez că nici bătrânul nostru continent nu stă pe roze. Cetățenii europeni nu apreciază libertatea. Ei se leagănă în credința că le este dată pentru eternitate. Nu fac nimic ca s-o apere. Mai trist e că politicienii nu pricep că în blocurile de putere adverse, Rusia și China, libertatea și drepturile omului nu au nicio valoare, sunt chiar un impediment în strategia lor de expansiune. [pauză] – La noi văd cum de 20 de ani societatea americană se îneacă în corectitudine politică. Cetățenii trebuie să-și drămuiască orice cuvințel ca să nu lezeze vreun minoritar. Eu mi-am pierdut prezența de spirit și ascuțimea limbii… Visul american e o deziluzie. – Americanco, depinde de cum îl iei tu: dacă mustești de viață, nu vrei să stai de-o parte, la bătătorit și călduț! Ca și tine, acum 20 de ani. Vrei să îți încerci puterile minții și ale faptei; ești dispus să riști unele, dar câte nu dobândești, ce nici n-ai visat vreodată! Tinerii din toată lumea încă își fac în America cele mai fulminante cariere. Balanța inovației trage tot către startup-urile din Silicon Valley. – Că tot sunteți în brain-storming, fetelor, despre unde-n lume e mai bine, intru și eu în vorbă în calitate de turist pe mapamond. Eu cunosc viața din State: am stat acolo, eram pe cale să mă însor în lumea bună din Sud. Ea era fiică de doctori, care mai dețineau ceva din latifundia familiei de pe vremea Confederației. [pauză] Acolo trebuie să câștigi foarte mult sau să moștenești mare avere, ca să trăiești bine. – Amice, ce înseamnă să trăiești bine? Să faci concedii în insule exotice? – Da! Și să nu-ți pese de prețuri și conjuncturi. Pe când în Europa poți să trăiești confortabil și în clasa de mijloc. – Nu mai ține! Nu vezi cum ni se bagă zilnic în cap că privilegiul ăsta s-a dus? O simțim deja pe pielea noastră! – Pe glob suntem mult mai mulți care trăim mult mai bine decât se trăia acum 50 de ani. Și tot nu suntem mai înțelepți sau măcar mai mulțumiți. [pauză] – Vă lipsește simțul datoriei și vă lipsesc idealurile, ne-ar spune unchiul meu. – Vă lipsește omenia și credința, ne-ar spune bunica meu. [pauză] – Putem însă să le răspundem: „OK, dar suntem copiii voștri. Nu puteați să ne insuflați voi, tot ce spuneți că ne lipsește?” [pauză] Nu ne-au spus părinții la un moment dat că au depus armele? Că nu mai au autoritatea să ne îndemne pe vreo cale? Că sunt depășiți de situație? [pauză] Când s-a produs schisma asta? Cine este răspunzător? Statul? – Păi, nu l-am ales tot noi pe stat?
Germania
Arhiva rubricii Stress & the Cities – Vise, valuri, vorbe de Florika Waltère