”Umbre” la Teatrul Național din București – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

123
Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc în spectacolul ”Umbre” de Marilia Samper, Teatrul Național din București. Fotografie de Florin Ghioca. Sursa TNB
Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc în spectacolul ”Umbre” de Marilia Samper, Teatrul Național din București. Fotografie de Florin Ghioca. Sursa: TNB

cronica de teatru logo leviathanPrima din cele șapte seri de spectacole pe care mi le-am oferit la București s-a întâmplat s-o petrec într-una din sălile mici – dar foarte primitoare – ale Teatrului Național, sala Atelier. Nu știu nici acum despre autoarea piesei – Marilia Samper – mai mult decât cuprinde prezentarea ei pe site-ul teatrului și în caietul-program al spectacolului. Pare să fie considerată în Spania, unde s-a stabilit de la vârsta de doisprezece ani (s-a născut în Brazilia), o personalitate marcantă. Ceea ce m-a mânat la sala Atelier a Naționalului a fost prezența în distribuție a Marianei Mihuț și a lui Victor Rebengiuc, pe care i-am văzut anul trecut – magnifici – în ”Regele moare”.

Să luăm lucrurile rând pe rând.

Piesa povestește dispariția misterioasă de acasă a unei fete de șaisprezece ani, Alba, plecate la o petrecere; părinții fetei sunt un cuplu fericit, se iubesc – aproape indecent – ca atunci când s-au cunoscut, fata a crescut în cea mai sănătoasă atmosferă familială posibilă. Dispariția ei – după toate probabilitățile într-o pădure din apropierea casei ei – pune în mișcare toată poliția din regiune, fără nici un rezultat. Mama fetei, obsedată de posibilitatea de a o nu mai regăsi, ia asupra ei cercetări minuțioase în pădurea din vecinătate și începe să-și neglijeze soțul; încetișor, cuplul se destramă. Apare un suspect de a fi fost făptașul a ceea ce aduce foarte mult cu o crimă; dar mama fetei e încredințată că suspectul – muncitor străin – e nevinovat. În cele din urmă, un coleg al fetei îi descoperă trupul în pădure – fata a fost violată și mutilată. Colegul acesta a crescut fără mamă, terorizat de un tată despotic. Faptul că intervenția colegului fetei, care fusese amorezat de ea și-i făcuse discret curte fără ca fata să manifeste reciprocitate, abate suspiciunile făptuirii multiplului delict asupra lui însuși încă n-ar fi nimic; mama fetei se răzgândește în privința muncitorului străin, și îl înjunghie cu o mână expertă, un nou delict care nu are absolut nici o motivare psihologică mulțumitoare – cea pe care o oferă textul e perfect neghioabă. Pe lângă asta, mama cea iubitoare declară că nu-și mai poate iubi fiica, scârnăvită, așa cum e acum; asta e o altă anomalie psihologică pe care piesa nu se ostenește s-o justifice sau măcar s-o explice în chip satisfăcător.

Și ce caută în povestea asta Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc? Ei sunt cuplul model, cuplul ideal, acela căruia vârsta nu i-a răcorit câtuși de puțin sentimentele și pe care, cu adevărat, numai moartea îl poate desface. Bătrânica și bătrânelul nu au nici cea mai vagă legătură cu dispariția fetei și implicațiile acestei dispariții. Însă în finalul piesei prezența lor, într-o întâlnire a celor doi vârstnici până azi îndrăgostiți unul de celălalt cu un cuplu mai tânăr, încă neomologat de un viitor deocamdată necunoscut, duce la concluzia – de o izbitoare noutate și profunzime – că vremea frumoasă e mai plăcută decât vremea urâtă și că e bine să te bucuri de tot ce îți oferă viața.

Piesa doamnei Samper pârâie la toate încheieturile, din cauza insuficienței flagrante de consistență psihologică și din cauză că autoarea nu s-a decis dacă dorește să producă o dramă psihologică, o piesă ”polițistă” sau o parabolă despre iubire, iar morala piesei – pe care am formulat-o mai înainte în termeni de meteorologie – se instituie ca fiind desigur foarte sănătoasă, dar cu totul neîndestulătoare.

Bineînțeles, exegeții cărora le place să despice firul în patru găsesc în piesă tot felul de subtilități –

autoarea pretinde că a scris ”despre experiența pierderii”, urmând crezul că ”viața […] se poate ridica deasupra morții”. Piesa ei vorbește, ”pe lângă subiectul distrugerii”, despre ”supraviețuire”, „despre salvare”. Prefațatorul ediției tipărite a Umbrelor” cercetează cele ”trei fronturi narative” ale piesei, fronturi care finalmente se contopesc și amintește în acest context Povestea de iarnă” a lui Shakespeare; chiar așa, nici mai mult, nici mai puțin. Un alt hermeneut definește piesa ca fiind o ”simfonie mortuară”. Regizorul spectacolului de la Teatrul Național a pus în scenă Umbrele” ca pe ”un spectacol despre speranță” și, întrucât – în opinia lui – în lumea noastră ”tenebroasă” ”credința că poți depăși toate încercările pe care ți le aruncă viața în cale și că poți fi fericit e o naivă utopie”, el și-a propus ca montarea lui să aducă ”un elogiu […] acestei utopii”.

Toate aceste subțirimi îmi creează grave complexe de inferioritate – mă simt dezolant de primitiv: singura metaforă prin care mă simt în stare să definesc textul Mariliei Samper, aceste Umbre” care au trezit interesul Teatrului Național din București, este ”zarzavat de supă” – morcov, pătrunjel, păstârnac, țelină.

Regizorul Vlad Cristache a pus piesa în scenă cu talent și cu pricepere. L-a susținut propria idee scenografică: acțiunea spectacolului se desfășoară într-un spațiu convențional, în care câteva piese de mobilier (o masă, două scaune, un divan, un stelaj de haine, un frigider) sunt dispuse printre niște mari prisme de sticlă (sau de plexiglas) înăuntrul cărora se înalță trunchiuri subțiri de copaci, de mesteceni (căci pădurea din piesă este, ne asigură autoarea, ”un spațiu simbolic”); pe muchiile prismelor sunt instalate tuburi fluorescente; înăuntrul acestor prisme plouă ori de câte ori piesa sugerează o atmosferă pluvioasă, iar tuburile cu neon clipesc foarte expresiv în chip de fulgere. Pe podeaua scenei sunt risipite frunze. În centru, orientat către spectatori se află un mic aparat de televiziune, un monitor, pe ecranul căruia nu se văd, neîntrerupt, decât purici. Semnificația acestui obiect – simbolic, presupun – mi-a scăpat; să insinueze el oare că toată istoria nu e decât o amărâtă de telenovelă?

În orice caz, împletirea asta de pașnic interior scenic tradițional și de esențializare a zbuciumului naturii e, neîndoielnic, realmente poetică și slujește de minune scrierea Mariliei Samper, în ceea ce această scriere ar fi dorit să fie, fără să izbutească.

Ilustrația muzicală și lighting design-ul (așa se spune acum în românglezește) sunt tot ale lui Vlad Cristache și completează armonios scenografia spectacolului.

Jocul actorilor (Ana Ciontea și Andrei Finți – părinții fetei, Alexandra Sălceanu – fata cu numele, simbolic!, de Alba, Mircea Rusu – în rolul tatălui tiranic și Emilian Mârnea – în rolul flăcăului dezorientat) e cât se poate de convingător; imprecisă e doar concepția lui Gavril Pătru – bănuiesc că și neglijent îndrumat – asupra rolului muncitorului străin, despre care e greu de spus dacă e văzut ca un năpăstuit al soartei, țapul ispășitor pentru sălbăticiile altora, sau ca o brută, un răufăcător în care s-a înrădăcinat sălbăticia. Pe lângă asta, accentul străin pe care trebuie să-l aibă în vorbire personajul este construit defectuos și de aceea sună fals.

Cum era și de așteptat (în intenția mea formula asta reprezintă un omagiu), Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc cuceresc sala cu farmecul lor irezistibil, cu tandrețea lor mutuală, cu umorul fin în care îmbracă anxietățile senectuții; ei își binemerită pe deplin aplauzele care însoțesc fiecare ieșire a lor din scenă. Singurul lucru care m-a necăjit e că autoarea piesei i-a pus pe cei doi extraordinari actori în situația de a juca de trei ori aceeași scenă… Afară doar dacă regizorul nu a suprimat din text ceva ce iese la iveală în legătură cu cei doi bătrânei abia către sfârșitul piesei, în care caz el poartă răspunderea pentru senzația de repetiție pe care o dau la un moment dat dialogurile lor.

Mi-e greu să accept opțiunea repertorială a Teatrului Național; îi ghicesc rațiunea, dar cred în continuare că e păcat să investești intenție artistică, meșteșug și energie (precum și, last, but not least, bani) într-un text submediocru. Chiar și printre textele ”comerciale” există mult mai bune decât Umbre”. Spectatorii din generația mea își mai amintesc de forțele de prim rang ale scenei românești irosite odinioară la Teatrul Național pe producții precum Zori deasupra Moscovei” sau Pentru fericirea poporului”; credeam sau, cum ar spune Vlad Cristache, speram cu naivitate că acest foarte trist soi de risipă e de domeniul trecutului. Asta e, categoric, o utopie.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.