De această dată nu a fost la fel ca acum o săptămână. Aproape în toate rândurile gândite și scrise în Decupajele trecute mă plângeam de frig, de cerul înnorat și plumburiu, lipsit de soare și recunoșteam că totul mă alunga pe aleile melancoliei, ale tristeții. Acum știu cât de puțin valorează toate aceste condiții meteorologice pentru întunecarea sufletului meu. Îmi doream să am puterea să alung norii, să nu mai plâng alături de ploaie, să mă ascund de vânt și de frig, cu toate că în adâncul sufletului știam că întotdeauna, după furtună și ploaie, se ridică soarele. O lege a naturii!
Azi, când scriu aceste rânduri, starea mea este cu totul alta. Aștern pe hârtie gândurile între două junghiuri, dureri venite ca din senin, peste noapte, iar eu încerc să mă oblojesc cum pot mai bine. Nici nu mă mai uit dacă afară plouă sau e soare, căci, indiferent de cum e vremea afară, înăuntrul meu durerile rămân aceleași, cuibărite acolo unde nici nu mă așteptam, îngreunându-mi mersul, scurtând plimbarea zilnică cu Hugo. Dorințele mele de soare și de vreme frumoasă s-au transformat în rugăciuni de vindecare, de sănătate. Durerile nu țin cont de vremea de afară! Asta am înțeles acum.
Numai ghioceii au avut curajul să iasă de sub pământul rece, înflorind fără să mai aștepte să vină soarele și să le încălzească clopoțeii albi, vestitori ai primăverii. Eu nu îi văzusem până azi. Dar chiar azi, pe o ploaie măruntă și rece, am ieșit afară, în parc, cu Hugo și m-am bucurat tare mult că am putut merge ceva mai bine și că pot să văd natura cum se pregătește să întâmpine primăvara, chemându-mă parcă să o privesc și să mă bucur de fiecare mugur ud. Nici nouă nu ne-a păsat că ne-am întors acasă uzi leoarcă. Ce mai conta! Ne-am uscat bucuroși, iar eu am continuat să mă oblojesc băbește, așa cum știam de la mama, șoptindu-mi tainice rugăciuni de iertare și de vindecare.
În această clipă îmi aplec genunchii inimii în fața ușilor sănătății care au rămas pentru mine închise, în speranța că cineva, acolo sus, mă aude și le va deschide spre iertare și vindecare. Mă gândesc în tăcere că, desigur, am greșit cu ceva în fața bunului Dumnezeu, tot văicărindu-mă de vreme rea. Îmi spun: copacii nu se plâng niciodată și nici păsările cerurilor. Doar eu o fac. Dar acum am primit cu adevărat un motiv de văicăreală, să mă învăț minte! Tac și rabd, în speranța că și tăcerea mea va fi, acolo sus, auzită…
Îmi port tăcerea în mine; uneori ea este singurul loc unde îmi regăsesc liniștea. Nu mă tem de tăcere, eu locuiesc în ea cu speranța că, într-o zi, durerea va dispărea și va lăsa sufletul să nu se sperie de nimic, să reînvie dimpreună cu natura, cu ghioceii, cu bobocii cameliilor care așteaptă răbdători, tăcuți să nu mai fie boboci, să înflorească, înfrumusețând colțul de grădină încă trist. Sunt tăceri care îmi refac inima. Am ales tăcerea lor ca pe un mijloc de protecție. Împreună ne vindecăm în liniște. Și poate de aceea am început să scriu târziu, cu greu adunându-mi gândurile. Gândurile neliniștite pot îmbolnăvi, îmi spun, și le alung cu alte gânduri bune, pline de iertare și iubire, care-mi redau puterea și încrederea ca să pășesc mai departe pe drumul bătrâneții.
Se spune că bătrânețea aduce înțelepciune. Se spune și se crede că de la bătrânii înțelepți poți primi sfaturi de viață. Așa să fie? Eu, recunosc, nu fac parte dintre aceștia, dar îmi aduc aminte cum tata își îmbogățea sfaturile părintești cu exemple pline de… înțelepciune.
El nu ne certa, nu ne dojenea, dar ne spunea: „Ziua bună de dimineață se cunoaște” sau „Cine se scoală de dimineață, departe ajunge”, „Așa cum îți vei așterne, așa vei dormi” sau „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi” și ne lăsa să înțelegem că lui nu-i plac lenea și delăsarea și să luăm aminte la vorbele lui înțelepte. „Munca face pe om”, încheia, oftând din greu. Știa el ce știa, că a muncit din greu toată viața…
Sau, uneori, ne găsea în bucătărie, povestind cu mama tot felul de întâmplări de peste zi. Împreună ne destăinuiam, ne ascultam, ne sfătuiam, dar tata nu participa aproape niciodată la aceste secrete șezători de inimă ce aveau loc în bucătăria mamei. Deschidea ușa încet și spunea, cu un zâmbet ascuns sub mustață: „Ce tot sporovăiți voi aici? Nu știți că vorbă multă, sărăcia omului?”
Mai intervenea, când mama ne certa, adresându-i-se, mama care nu prea folosea asemenea vorbe înțelepte în dojenile sale, spunând: „Vorba dulce mult aduce.” Nu-i plăceau certurile…
Vorbe înțelepte folosite la nevoie, pe care nu le voi uita niciodată. Tata nu vorbea mult; pentru el tăcerea era de aur. Spunea, tot ascultând bazaconiile noastre: „Dacă tăceai, filozof rămâneai”, dar avea mereu, în cele spuse nouă, un buchet de astfel de înțelepciuni pe care ni le dăruia când era nevoie. Ne dăruia, la nevoie, câte o floare din acest buchet de înțelepciuni strâns de el pentru noi, cu toate că uneori recunoștea: „Cu o floare nu se face primăvară…” și poate tocmai de aceea își alcătuise acest buchet!? Cine știe?
Tata nu era un bătrân înțelept atunci când folosea toate aceste înțelepciuni ce-i însoțeau sfaturile, uneori chiar le și modifica după situație, dar era și a rămas în sufletul meu ca un părinte înțelept, grijuliu, gata să ajute, ca un prieten, că, deh, „Prietenul la nevoie se cunoaște”, ne mai spunea. Spera să le înțelegem așa cum se cuvine și să le urmăm, căci „Mărul nu cade departe de pom”.
Încerc și eu să-mi înconjur gândurile, la nevoie, cu aceste binevenite vorbe înțelepte învățate de la tata.
Mai desprind câteva „flori” din prețiosul său buchet, dăruite de-a lungul anilor nouă, copiilor: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.” „Capul plecat sabia nu-l taie.” „Cartea face pe om.” „Ai carte, ai parte.” „Fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.” „Minciuna are picioare scurte”, ne mai amintea, ca să nu mințim și să spunem adevărul. „Haina nu face pe om”, adăuga. „Banii nu aduc fericirea, mult mai de preț este iubirea…” și știam că el ne iubește. Ne mai spunea grijuliu: „Când te arzi o dată, sufli și-n iaurt.” „Nu te băga dacă nu-ți fierbe oala.” Și încheia seria sfaturilor înțelepte cu un oftat adânc: „Nu uita, prudența este mama înțelepciunii.” Așa era tata!
L-am iubit pe tata, mai ales atunci când, odată, mi-a spus, cu o voce gravă: „Nu uita că ce ți-e scris în frunte ți-e pus…” „Nu te întinde mai mult decât plapuma”, un sfat înțelept pentru modestia sufletului lui frumos în care ne-a crescut. „Nu pierde timpul cu nimicuri, timpul costă bani.” „Bate fierul cât e cald”, îndemnându-ne la hărnicie…
Acum, când închei acest Decupaj, afară a încetat să mai plouă. Soarele se străduie, parcă stânjenit, să-și scoată capul de sub nori și să mă înconjoare cu lumina lui divină și mă lasă să înțeleg că, dincolo de nori, el stă mereu gata să apară pe cerul senin și luminos al gândurilor mele…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
