”«Un cal intră într-un bar» la Teatrul Cameri” de Gheorghe Miletineanu

264
Gheorghe Miletineanu Dror Keren în spectacolul ”Un cal intră într-un bar, Teatrul Cameri din Tel Aviv. Foto Shay Lee Uziel
Dror Keren în spectacolul ”Un cal intră într-un bar”, Teatrul Cameri din Tel Aviv. Foto: Shay Lee Uziel

cronica de teatru logo leviathanDacă nu mi-ar fi fost recomandat cu căldură de către cineva cu care de obicei mă potrivesc la gusturi, probabil că nu m-aș fi dus să văd spectacolul acesta. Am mai mărturisit aici cu un  alt prilej că nutresc o prejudecată, strict personală, față de dramatizări, deși sunt conștient că există dramatizări mai mult decât reușite, unele binemeritând statut de clasicitate. Dar la trecerea dintr-un regn literar într-altul, scrierea în proză câștigă cât câștigă de pe urma vizualului din spectacol, dar nu numai că pierde enorm din ceea ce proza poate exprima și teatrul nu poate, ci suferă și anumite inevitabile distorsiuni.

Iar cu splendida carte a lui David Grossman, ”Un cal intră într-un bar” mă aflu într-oUn cal intra intr-un bar traducere Polirom relație deosebită, pentru că am avut imensa bucurie de a o traduce în românește*). Fără să mă pierd în confesiuni, adaug doar că am avut și șansa de a participa la un ”atelier” de traducători din diverse țări condus de Grossman însuși, un atelier care avea ca obiect tocmai această carte.

Și uite că sunt încântat că am văzut spectacolul de la Teatrul Cameri și am să explic îndată și de ce, chiar dacă nu în forma tradițională a unei cronici de teatru. Dramatizarea romanului a fost realizată de regretatul regizor Micha Lewensohn, de dr. Avner Ben-Amos, distins specialist în istorie și literatură, și de Dror Keren, care apoi a pus în scenă spectacolul, fiind în același timp și interpretul rolului central. Decorul montării e un zid cărămiziu între două perdele negre care ascund ieșirile din scenă; pe zid se proiectează când și când niște scurte secvențe de film cu păpuși realizate de Sariel Keslasi; proiecțiile acestea sunt cu desăvârșire prisoselnice în spectacol. Zidul are în partea de jos un ieșind în consolă, pentru recuzită: o sticlă cu apă, o cutie pe care scrie Milk (și care, probabil, conține o tărie) etc. Pe scenă se mai află un fotoliu roșu, un scăunel înalt de bar și, desigur, stativul pentru microfon, cu microfon. Scenografia a fost concepută – decor și costume – de către Svetlana Breger, care a știut să caracterizeze prin vestimentație, cu ochi foarte sigur, cele patru personaje care apar pe scenă (și, spre deosebire de anumiți confrați ai ei, a izbutit să integreze abil în decor acea coloană păcătoasă din construcția sălii, despre care a mai fost vorba în însemnările mele). Partitura muzicală a montării a fost alcătuită, cu pricepere, de Eldad Lidor.

David Grossman
David Grossman

Sunt, vai!, multe lucruri pe care nici cea mai îndemânatică dramatizare din lume nu le poate realiza. Personajul central al romanului, actorul de stand-up Dovală G., e înconjurat în carte de numeroase figuri episodice colorate și semnificative, pe care spectacolul nu le poate aduce pe scenă. Pe lângă asta, Dovală se află într-o relație complicată cu publicul lui, pe care, uneori, îl cucerește cu totul, dar a cărui rezistență, alteori, nu izbutește s-o învingă. Voci înregistrate încearcă să suplinească absența acelei atmosfere în care se desfășoară cea mai mare și mai importantă parte a romanului; intervențiile înregistrărilor în spectacol sunt impecabile din punct de vedere tehnic, dar neconvingătoare estetic – atmosfera dorită nu se instituie prin ele.

Dintre personajele ”secundare” ale romanului, dramatizarea a reținut numai trei, și toate trei sunt admirabil jucate. Aya Granit Shva este Pitz. Actrița aduce în spectacol, cu o incredibilă economie de mijloace, bizareria eroinei, lentoarea vorbirii ei și, deopotrivă, omenia ei ieșită din comun, bunul ei simț, capacitatea ei de a se bucura atunci când se simte în comunicare deplină cu cei din jurul ei. Momentul în care Pitz, nu tocmai înaltă și cam plinuță, vrea să se urce pe taburetul înalt de bar pe care a fost invitată să șadă și se chinuie îndelung, până când izbutește să se cocoațe pe el, e un moment de antologie.

Și Igael Sachs e extrem de economicos în mijloacele cu care creionează personalitatea judecătorului ”în retragere” Avishai Lazar și izbutește să sugereze modul în care acesta se implică, tot mai emoționat, și tot mai empatic, în spectacolul lui Dovală, schimbându-și total atitudinea rezervată cu care venise să-l vadă. Ceea ce însă teatrul nu poate face este să-l prezinte pe Dovală G. prin prisma lui Avishai Lazar, așa cum face Grossman în roman.

În rolul lui Yoav, regizorul tehnic al show-ului lui Dovală, Yossi Yarom surprinde cu sobrietate mentalitatea funcționărească, dar și bună-cuviința personajului.

Ei, dar dacă nu m-am înșelat atunci când am presimțit că teatrul nu poate să exprime scenic toată complexitatea, toată bogăția de amănunte din carte, toate jocurile de perspectivă schimbătoare asupra întâmplărilor, toată adâncimea romanului, atunci cum se face că am plecat de la spectacol încântat?

Creația lui Dror Keren în rolul lui Dovală, creație năucitoare, ea e cea care m-a entuziasmat. Nu sunt convins că personajul din roman are exact înfățișarea fizică a lui Dror Keren, dar, actor de stand-up el însuși, pe lângă calitatea lui de reputat actor dramatic, Dror Keren aduce cu sine toată arta, toate trucurile, toate manierismele actorului profesionist de stand-up – energia molipsitoare, iuțeala reacțiilor, pașii dansanți, știința azvârlirii, chipurile neglijente, a poantelor, tactul de a face glume și gesturi deocheate, dar fără a deveni vulgar nici o clipă, și de a strecura în show o atitudine politică ”de stânga”, o stângă în privința căreia nu-și face nici un fel de iluzii, o capacitate uluitoare de a cocheta fermecător cu publicul, pe care știe și să-l strunească atunci când e nevoie. Keren face toate astea fără nici cea mai mică exagerare, firesc și plin de șarm. Spectacolul de la Teatrul Cameri e show-ul lui Dovală, iar show-ul acesta e de o autenticitate absolută.

Și mai este ceva, foarte important, esențial, de fapt. Dacă, în pofida temperamentului său comunicativ, sunt aspecte ale personalității lui Dovală G. pe care actorul nu are cum să le exprime scenic (așa sunt, de pildă, relațiile complicate ale eroului cu părinții lui), există un aspect al acestei personalități care în roman se conturează treptat, și mai mult, ca o bănuială decât ca o certitudine, un aspect căruia Dror Keren îi dă în jocul său expresie plenară: show-ul lui Dovală este show-ul unui om care știe că în curând va trece în lumea umbrelor, e, în esență, un show testamentar; Dovală își rezumă în spectacol întreaga viață, întreaga existență, se desparte de tot trecutul său, dă seamă de tot ce a trăit, de tot ce a izbutit și de tot ce a ratat, de tot ce a simțit vreodată, de raporturile sale cu propria profesiune – și tocmai de aceea simte el, cumva pe neașteptate, nevoia de a fi ”omologat” de către prieteni.

Mă bate gândul că întreg spectacolul s-a născut pentru a prilejui această creație strălucită și tulburătoare, iar această creație justifică, neîndoielnic, întreg spectacolul.

________

*) David Grossman, ”Un cal intră într-un bar”traducere din limba ebraică de Gheorghe Miletineanu, Iași, Editura Polirom, colecţia ”Biblioteca Polirom”, 2015.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.