Brăila este un oraş potrivit. Nu foarte mare… Deşi se numără, totuşi, printre oraşele principale ale ţării. Căci are o viaţă îndelungată înapoi, cu o istorie bogată şi o activitate comercială consemnată în cronici. Cu neamuri multe, venite într-un iureş ocazional, statornicite apoi definitiv în aceste dăruite locuri din apropierea apei, unde au format comunităţi proprii, cu şcoala, cultura şi religia lor. Turcii cu moscheea lor, evreii cu sinagoga lor, ruşii-lipoveni cu locul lor de închinăciune, armenii, la fel, grecii cu frumoasa biserică ridicată în centrul aşezării pe cheltuiala negustorilor. Doar ne aflăm într-un oraş tolerant, ospitalier, aşezat în partea, care s-ar putea numi, drumul implacabil spre Dunărea maritimă!
O fi fiind ea tot Dunăre, de acolo de unde vine, din munţii cei negri şi păduroşi, dar numai aici, jos, ştie că va ajunge în Marea cea mare. Poate, de aceea şi triremele romane s-au plimbat pe aici. Dar mai ales caiacele turceşti, care au plutit pe aceste ape, împletind destine şi despletind poveşti… Sau invers!… Sigur că el, oraşul, poate părea mai micuţ, datorită faptului că este prietenos şi intim. Cu străzile drepte, frumos aşezate, ceea ce creează impresia unui lucru bine făcut, ordonat şi atât de uşor de cuprins în căuşul palmelor! Dar ele, străzile, sunt lungi, pregătite, parcă, să-ţi încurajeze gândul de a te duce. Căci nimic nu te opreşte. Nimic nu te face să eziţi. Nimic nu-ţi prinde sufletul prizonier… Străzile principale pornesc din centru spre margini. Din tiriplic! Ca nişte spiţe! Ca nişte ramuri, ce sunt gata pregătite să susţină toată ţesătura celorlalte surate. Străzile acestea se aşează ele într-un anumit fel, întocmai ca nervurile unei scoici sau ale unui evantai. Apoi primesc toate celelalte surate, ce urcă de la Dunăre şi care, după ce vizitează întregul oraş, cuprinzându-l într-o îmbrăţişare tandră şi arcuindu-se uşurel, coboară tot spre Dunăre vrând să te momească încetişor cu unul din vadurile sale.
Dacă porneşti de la malul apei, pe una din aceste străzi, urcând încet către oraş şi mergi, mergi neabătut pe acelaşi drum, nici nu ştii când, în faţa ochilor, iar vezi curgând la vale apa Dunării, ca şi cum nimic nu s-a schimbat. Parcă nici nu mai ştii dacă ai mers atâta drum sau numai ai fi vrut. Nici nu mai ştii dacă te duci sau dacă vii!… Căci apa Dunării este tot acolo, în faţa ta. Te-a condus şi, totodată, te-a aşteptat să te întorci la ea. Pentru că au străzile acestea un gând al lor: să te ţină legat de Dunăre! Stă în puterea lor s-o facă şi, fără să bagi tu de seamă, chiar o fac. Ele pornesc din centru spre margini, ca nişte raze de evantai, unele… Şi din Dunăre în Dunăre, celelalte… Ca o adevărată pânză de păianjen!… Ţesătură!… Celelalte surori, care se mai împletesc pe această urzeală, formează modelul acestui frumos covor al oraşului, pentru care, doar privindu-l de sus, ai putea înţelege zicala ”a nimerit orbul Brăila”!… Apoi verdeaţa… Multă verdeaţă! Mai întâi sunt parcurile, bulevardele mai lungi sau mai scurte şi copacii umbroşi, castani, salcâmi, ori tei, care străjuiesc lângă bordură străzile principale, plini de florile ce te îmbată cu parfumul lor inconfundabil. Dar nu numai aceştia! Căci fiecare şi-a împodobit curtea sau partea de stradă de lângă gard, cu pomi încărcaţi de fructe, care strălucesc între frunzele legănate; sunt poame ce te ademenesc, care ţi se dăruiesc. Doar să întinzi mâna şi să le prinzi! Iar florile îţi râd, ca într-o hârjoană, cu gura până la urechi, de parcă fiecare te ştie de când lumea. De parcă aţi copilărit împreună pe străzile ce şopotesc o poveste de demult!… Pentru că aşa au fost rânduite ele, străzile şi poveştile, de multă vreme! Aceste străzi mai speciale, care desenează vecinătatea imediată a vechiului oraş, al cărui şanţ înconjura cetatea de demult, sunt magice parcă! În afara celor trei bulevarde lungi (Uliţa Zidului, Uliţa Taluzului şi Uliţa Laterală, cum se numeau odată!), care au acelaşi gând de cuprindere, de înconjur, de ocrotire, celelalte arcuri sunt în număr de şapte. Magic număr! Poate de aceea vizitarea oraşului este plină de farmec şi de magie pentru toţi oaspeţii Brăilei, cei care doresc mereu să se întoarcă aici. Şi, ca să nu te încurce, ele, străzile, şi-au păstrat acelaşi nume de atâta timp. Ca un nume de familie, care vine de la strămoşii care îţi plimbă prin faţa ta o carte de identitate generos deschisă. De la bulevardul Cuza, fostul zid al cetăţii, pe la bulevardul Carol, Uliţa Largă de altădată şi tot aşa, până la bulevardul Dorobanţilor, Strada Laterală. Mai la o parte, de! Şi între ele, istorie!… Numai istorie!… Aceste străzi, toate zece, cu numele lor statornicit în ani şi ani, te conduc din istoria mai veche a Marelui Ştefan şi a Bravului Mihai, pe la Unirea lui Cuza, te trec prin Războiul de Independenţă, îţi povestesc faptele Regelui Carol Întâiul Întregitorul şi îţi aduc în amintire Războiul din 1916–1918, urmat de întregirea dodoloaţă. Te plimbă, adică, prin istoria mai veche sau mai nouă, mai apropiată ţie. Cu geografia lor desenată, îţi plimbă prin faţa ochilor şi istoria ta. Iar tu, urmaşul, simţi sub pasul tău amintirea atâtor vremuri. Căci a venit vremea când tu doar atâta ştii: că pe această stradă, cu acelaşi nume, acum mergi tu, a mers tatăl tău, a mers bunicul tău şi, poate, chiar străbunicul tău! Străzile?!… O mai fi venit careva, cândva, de nu ştiu unde, botezându-le pe unele dintre ele, mai nu ştiu cum, aşa, doar ca să te încurce, de parcă ar fi vrut să le ia de aici şi să le tot ducă. Pentru ca tu, cel ce aveai să vii peste ani şi ani, să nu le mai găseşti. Să le cauţi în amintirea ta ancestrală, dar ele să fie rătăcite sub alt nume. Să te îndemne, poate, să pleci în lume să le cauţi, să le găseşti. Să laşi locul liber. Cui? Altora!… Dar, nu! Vezi bine că ele, străzile, au rămas pe loc. Au lepădat numele acelea de împrumut forţat. Dacă au vrut, au primit câte un nume nou, drag oraşului, al unui suflet luminat ridicat dintre locuitorii săi. Căci aceste locuri au binecuvântat lumea cu nume sonore. Dar, de rămas, străzile au rămas aici pentru tine. Trainice şi perene… Ai să afli că s-au mai împodobit cumva. Poate pentru ele, dar poate şi pentru tine. Schimbându-şi cumva straiele, desigur şi-au schimbat înfăţişarea, însă tot ele sunt. Astfel, afli încă o dată, dacă mai era nevoie, că ele, străzile, sunt de aici şi că tu eşti de aici. Le recunoşti şi atunci aici rămâi cu sufletul, oriunde te vor duce paşii în viaţă. Nu se poate să nu te întorci cândva la ele!
Dacă te opreşti undeva, la marginea oraşului, şi apoi porneşti pe o cale principală, ştii că ea, negreşit, te va duce în Centru. Acolo, te aşteaptă un părculeţ. Nu prea mare! Ba, este chiar micuţ, dar foarte prietenos. Stai într-un punct pe circumferinţa lui şi cuprinzi cu ochii tot rotundul. Ai să vezi clădirile şi străzile de pe partea cealaltă. Toate aceste clădiri bordează rotundul parcului, ca un pătrat perfect. Un cerc de verdeaţă înscris într-un pătrat de piatră frumos fasonată, în aşa fel încât să scoată în faţa ochilor tăi acele edificii deosebite. Astăzi, când eu pomenesc de toate aceste amintiri, partea aceasta veche a oraşului are un statut de rezervaţie urbanistică. Centrul istoric al oraşului!… Pentru că, oricare clădire îţi cheamă ochii şi curiozitatea. Ca o mică cetate cu statuete mai mari sau mai mici aşezate pe frontoanele care o personalizează pe fiecare. Şi cu istoria ei proprie! Din acest rotund al parcului pornesc spre margini cele patru străzi cardinale şi încă trei mai mici. Şapte. Iarăşi şapte? Tot şapte! Grădina Mică! (căci mai există şi o Grădina Mare, cu ştiutul Castel de Apă!). Aici, în centru, în Piaţa Traian, ochii se opresc mai întâi pe micuţa biserică ”Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, un aşezământ, aşezat printre năvălirile de verdeaţă, care te cheamă cu sfânta sa linişte. Intri în parc. Te închini cucernic în faţa bisericii. Dacă este ziua şi ora potrivită pentru slujbă, intri în interiorul ei răcoros şi tihnit. Te închini la icoane şi nu uiţi să aprinzi lumânări pentru binecuvântare, pentru sănătate, pentru gânduri bune dăruite şi primite! Şi, în mod deosebit, pentru cei care au trecut odată pe aici, au lăsat urma închinărilor lor în parfumul tămâiat din cuprinsul sfinţit al lăcaşului şi au plecat pe drumuri neştiute de tine, să le cunoască şi să ţi le deschidă, limpezindu-le. Să se roage acolo pentru tine, aşa cum tu te rogi pentru ei în pragul acestei bisericuţe. Este, cu adevărat, o biserică micuţă. Şi veche. Un fost mecet mahomedan la începuturile sale, o moschee turcească. De aproape două sute de ani a devenit biserică ortodoxă. Această biserică ortodoxă, care este, poate, unică în întreaga ţară, pentru că nu are turle, mai păstrează şi astăzi, în intimitatea ei, specificul turcesc cu plafonul de lemn, care se îmbină armonios cu tradiţia picturilor bizantine. Atunci când de pe pereţi te privesc ochii îngăduitori şi iertători ai Sfinţilor, ţi se luminează sufletul şi ţi se limpezeşte mintea! Dacă biserica este în pauza ei binecuvântată, te închini şi trimiţi un gând de rugă şi de mulţumire. Te simţi uşurat parcă şi liniştit. Poate nici nu ştii că în această bisericuţă preotul Sava a citit cu vocea sa înaltă Tratatul de Pace de la Adrianopol, încheiat între ruşi şi turci, ca să se afle şi să se ţină minte că vremea ce va să vie o să aducă schimbări mari pentru această raia atât de încercată timp de sute de ani. Trecută prin foc şi sabie! Şi că de azi înainte această biserică va deveni sfânt locaş de ortodoxie. Îţi vei aminti că acest oraş este plin de neamuri şi de tradiţii. Fiecare neam cu obiceiurile sale, cu religia sa, cu biserica sa, cu cimitirul său şi adesea cu şcoala sa. Un curcubeu etnic care nu şi-a umbrit niciodată culorile. Brăila, oraş cu taine, tainele etniilor care şi-au păstrat identitatea şi s-au înţeles perfect încă din mugurii copilăriei, când puştii băteau maidanul alegând a vorbi româneşte, calea cea mai scurtă pentru armonia jocului.
După ce ţi-ai împăcat, încă o dată, sufletul cu lumina lui Dumnezeu, te întorci cu ochii spre Columna lui Traian, pe care o vezi prima, dacă vii de pe strada Regală, de pe Uliţa Mare de altădată. Şi priveşti. Niciodată nu este de ajuns! Mereu găseşti ceva nou în cutele hainelor sau în arcuirea piciorului de pe statuie, deşi este aici de peste o sută de ani! Statuie ridicată ca un gest prietenos de către cei ai pământului, ai lui Decebal, pentru cei ai lui Traian, care au venit puţin pe la noi. Probabil, unora le-a plăcut! De aceea au rămas! Abia acum înţelegi de ce acest părculeţ a primit numele de Piaţa Latinităţii!… Dar tu mereu mai cauţi ceva: Unde-i Burebista? Unde-i Decebal? Chiar îţi vine în minte încă o întrebare: oare, lupoaica îi mai alăptează şi astăzi, cu aceeaşi îngăduinţă maternă, pe Romulus, pe Remus şi unde or mai fi fiind ei? Te aşezi pe una din băncile aflate pe aleile parcului… În jurul tău totul e verde. Mai întâi pot să fie brazii. Aşa, pentru culoare locală! Dar, mai ales, tisa cea bătrână. Sau magnolia cea albă, care te priveşte, cumva, cu ochii săi oblici aduşi de pe meleaguri depărtate, de la ea, de acasă. Apoi, iată! pinul cel negru, merişorul. Câteva soiuri mai deosebite, ce se ridică maiestoase din puzderia de flori multicolore. Şi priveşti. Căci te prind aşa, nişte gânduri şi nişte amintiri lăuntrice, de parcă şi tu ai fost acolo, demult, în istorie, în acele vremuri! Şi, probabil, ai fost! Sigur ai fost! Noi toţi am fost! Noi aici am fost şi aici am rămas, purtând în noi fărâmă de Decebal, fărâmă de Traian. Astfel că, legănat de gânduri blânde, nici nu bagi de seamă cum trece timpul. Îţi vin în minte întrebări despre ce-o fi fost atunci pe aici, încât s-au păstrat atâtea amintiri din timpuri străvechi. Doar ”Ceasul din centru”, care tronează pe turnul lui în mijlocul parcului (şi nu chiar în mijloc! mai mult spre strada Traian, Calea Dobrogei, Calea Portului, care coboară spre Dunăre sau urcă de la Dunăre?!), doar el, Ceasul, priveşte de la înălţime, cam nepăsător, cu ochii săi îndreptaţi spre cele patru zări. E ca o privire de bătrân înţelept, de neam nobiliar, baroc, peste care, iaca, au trecut, mai ieri, o sută de ani. El ştie una şi bună: că vremea trece! Vrea să-ţi amintească şi ţie acest lucru, să-ţi arate că trebuie să pleci. Chiar dacă desigur, îţi pare rău! Ei, ce faci? Pleci? Pleci! Dar ai să mai vii, să te răcoreşti. Căci fântâna arteziană (în stil baroc şi ea!) susură, te cheamă cu liniştea boabelor de cristal şi picură cuminte, egal, privind oarecum cu ochiul stâng, către strada Galaţi, o stradă ostenită, ce poposeşte aici, în centru, după ce a coborât tocmai de la podul Brăiliţei, pentru a se bucura să-şi lepede povara de oameni spre alte destinaţii. Vei ieşi pe una din portiţele părculeţului. Pe cicrâcul rotitor de altă dată, dacă o mai fi existând! Acolo, pe trotuarul care înconjoară, ca un inel, gărduţul părelnic şi plin de verdeaţă al micuţului parc, ţi-ai plimbat odată, mai demult, în fiecare după-amiază de duminică, adolescenţa zburdalnică şi curioasă. Căci numai aici, ca într-un tiriplic, un ghem pe care se înfăşoară fără încetare fire de poveste, puteai vedea cuprinsul celor două centuri de trupuri mişcătoare, fiecare în sens opus, ca două cercuri concentrice, care-şi făceau promenada duminicală. Numai aici ai fi putut să vezi, cine cu cine se plimbă, cine cu cine s-a întâlnit, cine cu cine îşi zâmbeşte numai. Poate ai fi vrut să afli dacă la această întâlnire neplanificată a venit cel sau cea cu care tu ai vrea să schimbi măcar o privire, din care să înţelegi că nu ţi-ai irosit plimbarea în zadar. Că te poţi întoarce acasă cu inima plină de bucurie. Altfel pentru tine aceasta ar putea fi o duminică ratată şi ar fi păcat! Oricum, ai să mai încerci şi duminica viitoare. Poate va fi mai mult de atât! Undeva, pe alei, se aude flaşnetarul, care aşteaptă să vii la promenadă, chemându-te cu muzica scârţâită a unei flaşnete. Iar mâna lui nu oboseşte să învârtească mereu, mereu o manivelă mică, pentru ca tu să auzi şi să vii. Parcă se aude vocea nelipsită într-o zi de plimbare duminicală: ”Ia planeta, ca să afli cine-ai fost şi cine eşti! Ia, de-aici, că-i cu lipici”! Pentru un bănuţ mărunt, un firfiric, papagalul aşezat pe bara subţire şi cu lecţia învăţată, scoate cu ciocul o ”planetă”, în care îţi poţi citi soarta. Ce dacă bileţelul este scris cu creion chimic şi cu greşeli de ortografie? Tu citeşti. Vrei să crezi. Şi crezi! Adunând toate acestea, ştii că parcul acesta a fost şi este dintotdeauna al tău. Dacă te-ai născut aici! Şi eu, m-am născut aici. Într-o scoică?!… Într-un evantai?!…
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
