„Un spectacol-manifest”, cronică de teatru de Dan Caragea

137
spectacolul_cafe_bonheur_se_joaca_in_portugalia_la_coimbra_la_teatro_da_cerca_de_sao_bernardo_intre_9_si_30_noiembrie_2023

cronica de teatru logo leviathanCafé Bonheur de Matei Vișniec, Teatro da Cerca de São Bernardo, Coimbra, Portugalia. Premiera: 9 noiembrie 2023

Teatrul. Mai întâi, câteva vorbe despre clădirea teatrului. Situat în centrul istoric al orașului, Teatro da Cerca de São Bernardo (TCSB), cel mai nou din Coimbra, inaugurat în 2008, a fost construit pe un loc cu o semnificație istorică aparte. Din secolul al XVI-lea, pe Rua da Sofia au fost ridicate șapte colegii cu respectivele biserici, la care mai trebuie să adăugăm celebrul Colégio das Artes (fondat la 1542, funcțional din 1548) și, ulterior, sediul Inchiziției (1566–1821). În curtea fostului Tribunal al Sfântului Oficiu (Pátio da Inquisição), unul dintre cele mai nemiloase din Portugalia, s-a construit din temelii un teatru, în timp ce clădirea restaurată a Colegiului, care îl împrejmuiește la est, adăpostește Centrul de Arte Vizuale (din 2003). Nu cred că se putea găsi un alt spațiu care se ne amintească mai bine de spiritul umanist, dar și de sumbrele procese ale Inchiziției, un background care se evoce deopotrivă libertatea gândirii și represiunea, un cadru mai încărcat simbolic pentru un spectacol semnat de Matei Vișniec.

Compania. La TCSB își are sediul o trupă bine-cunoscută în lumea teatrală portugheză, A Escola da Noite, fondată în 1992. Compania a realizat, de-a lungul a trei decenii, peste șaptezeci de montări, a făcut turnee locale și în țări de limbă portugheză. Piesele lui Matei Vișniec au intrat în repertoriul trupei din 2014. Café Bonheur este a patra punere în scenă din opera dramaturgului franco-român.

Textul. Pentru acest spectacol, Matei Vișniec a apelat la zece dintre cele douăzeci și cinci de texte scrise în anii nouăzeci și publicate în volumul Le Théâtre décomposé ou l’homme poubelle, Paris, L’Harmattan, 1996 (cu o prefață de George Banu). Aceste piese scurte, pe tema mereu actuală a manipulării și alienării conștiinței, au ca liant intermezzouri în genul teatrului de revistă sau cabaretului și care contribuie, în dinamica spectacolului, la reiterarea ideii generale și la o comunicare mai directă cu publicul. Se pleacă astfel de la un teatru fragmentat, „descompus”, reasamblat, a cărui coeziune este metatextuală, la nivelul reflecției.

Traducerea aparține Anei Teresa Santos, care integrează și distribuția.

Spectacolul. Este pentru prima dată când Matei Vișniec și-a asumat direcția de scenă, ceea ce trebuie neapărat remarcat. Regizorul ne propune astfel o coproducție luso-română asupra căreia și-a pus, în mod vădit, amprenta.

Astfel, scenografia (multifuncțională, cu două spații de joc) și costumele sunt semnate de către Andra Bădulescu. Coregrafia (prezentă în scenele colective, dar și în dansurile din intermezzouri) aparține Mălinei Andrei. Muzica originală este contribuția lui Claudiu Urse. În fine, artistul vizual Mircea Cantor, invitat special, are două participări video în spectacol: „Vertical attempt”, 2009 (o singură secvență: tăierea cu foarfeca de către un copil a unui jet de apă) și „Wind orchestra”, 2013 (o singură secvență: un copil doboară cu o suflare trei cuțite pe care le-a aliniat vertical, sprijinite în plăsele).

Participarea portugheză la spectacol, dincolo de traducere, ține, înainte de toate, de cei cinci actori din distribuție (Ana Teresa Santos, Igor Lebreaud, Maria Quintelas, Miguel Magalhães, Ricardo Kalash). Danilo Pinto semnează luminile (Vișniec apelează și la teatrul de umbre). Sunetul este asigurat de Zé Diogo, iar efectele video de Eduardo Pinto. Acestora li se adaugă cei care asigură regia tehnică, execuția decorului, montajul etc.

Așadar, spectacolul debutează cu un prolog al unui spălător pe creier, interpretat de către un actor care, cum se spune, trece rampa. Igor Labreaud cucerește de la bun început sala prin verva, mimica și expresivitatea sa. Note carnavalești în costumul (frac cu pălărie și baston) imaginat de Andra Bădulescu. La fiecare intermezzo, numărul actorilor va spori cu unul, făcând ca epilogul să fie jucat de toată trupa.

„Invazia fluturilor carnivori” este o piesă colectivă pe ideea atacului unor efemeride creofage de care nu ne putem păzi decât prin mișcări foarte lente. Se ajunge atât de departe încât oamenii abia mai pot să rostească un singur cuvânt pe zi. Este aici, firește, o parabolă a unei societăți amuțite, înfricoșate, maltratate, care ajunge invariabil la retard, la încremenire în propria-i existență, la aneantizare.

În „Omul în cerc”, spălătorul pe creier oferă o lumină minusculă, de ținut în căușul palmei, unor personaje, patru la număr, care se izolează în spațiul lor. Cu o cretă neagră, au trasat cercuri ale siguranței, în care se adăpostesc, renunțând la orice legătură cu semenii. Oamenii își petrec cam toate zilele anului în interiorul cercului unde se află doar ei și tragica lumină de veghe. Cu vremea însă, cercul devine o capcană din care nu se mai poate ieși. Piesa este desigur o parabolă a atomizării sociale, a alienării extreme, în care ideea de a trăi împreună este definitiv abolită.

Trei personaje vin în goană și anunță că fluturii carnivori au părăsit orașul. Dar bucuria tuturor este de scurtă durată. O nouă invazie îi amenință pe oameni. De astă dată este vorba de melci urât mirositori („Invazia melcilor pestilențiali”). Aceștia nu mai vin de sus, din văzduh, ci de jos, din pământ, din beciuri, din canale. Ei pătrund peste tot: în case, în alimente; se târăsc pe corpul oamenilor, le intră în gură. Soluția este de data aceasta tăcerea, muțenia colectivă. „Măcar fluturii erau foarte frumoși!”, spune în final unul dintre personaje.

„Alergătorul care nu se poate opri”, interpretat convingător de către Miguel Magalhães, pleacă de la un banal fapt cotidian. Pentru a-și menține forma, oamenii obișnuiesc să alerge, să facă jogging. Matei Vișniec împinge situația în absurd. Cursa aceasta este mai mult decât o rătăcire, mai mult decât o fugă de sine sau de ceilalți, este o plonjare mecanică în necunoscut. Pentru a crește dramatismul, alergătorului îi urmează alți alergători, adevărate răni umane care se precipită în mare, în neant.

A cincea scenetă a spectacolului se numește „Animalul cu patru guri” și în ea apar două personaje: un trecător (Ricardo Kalash) și o doamnă (Ana Teresa Santos). Doamna este Eva, femeia arhetipală. Ea își scoate uneori la plimbare seara un animal ciudat, invizibil, cu patru guri, mare consumator de carne. Animalul este simțit de bărbat cu propriul său corp. Mai întâi acesta îi „roade” degetele de la picioare, apoi pulpele, trunchiul, gâtul și limba. O metaforă a luxuriei și devorării sexuale, a alienării într-o lume hipersexualizată cum este cea din zilele noaste.

„Spuneți «sfoară», domnule!” este o piesă cu doi spălători pe creier care supun un personaj torturii prin repetiția cuvântului „sfoară”. În cele din urmă toți ajung să se supună aceleiași constrângeri. Se pare că avem de-a face cu o parabolă a regimurilor totalitare, în care trebuie să ne cenzurăm exprimarea până la pierderea oricărei urme de folosire personalizată a limbii.

„Omul-pubelă” este un personaj insolit, în jurul căruia „gravitează” multe alte personaje secundare, ipostazieri ale unor figuri, gesturi și opinii comune. Omul contemporan nu este doar un mare consumator de bunuri, ci și un enorm producător de gunoi. El însuși poate ajunge să fie un container de ambalaje, rebuturi și materii descompuse: un deșeu social. Istoria însăși presupune eternizarea unei imense pubele umane.

Soluția pentru perioadele care ne copleșesc cu gunoiul lor social este… „Revoluția”. Acest text face aluzie la faimoasa Revoluție Franceză, propagată însă pretutindeni și peste multe neamuri. Sunt sacrificați pe altarul ei ateu regele, regina, privilegiații Vechiului Regim, Dumnezeu însuși, pentru ca, apoi, să cadă paradoxal victime marii revoluționarii: Danton, Marat, Saint-Juste, Robespierre, iar, în final, însăși Revoluția să fie dusă la ghilotină.

În fine, ultimul text al spectacolului se numește „IA sau Fericirea”. Iată că marele neajuns al nefericirii omului, memoria sa, poate fi acum îndreptat datorită inteligenței artificiale. Un cuplu care ajunge în pragul divorțului, golit de sentimente, de atracție, de dorința de a mai fi împreună poate fi „restaurat” printr-un program special care șterge din memoria individuală toate fișierele negative, lăsând doar pe acelea ale stării euforice, pasionale, expansive, de la început. Astfel, cuplul se reîntoarce în vremurile marii iubiri. Dragostea manipulată informatic nu este doar cea față de soț sau copii, ci și aceea față de stat, de guvern, de muncă și de obligațiile cetățenești, impusă de orice regim totalitar. Prin urmare, omul își poate curăța permanent dizarmoniile, dezamăgirile și suferințele cu ajutorul acestui soft de evacuare a gunoaielor sufletești.

Cuvântul-cheie al spectacolului pare a fi „fericirea”, în numele căreia s-au răspândit toate utopiile, s-au vândut toate iluziile umane, s-au promis alte lumi și bogății fără asemuire. De aceea, nu este deloc întâmplător ca spectacolul să fie el însuși, metaforic, o mare cafenea, numită, cum altfel?, decât „Fericirea”, ca și frecventatorii ei, domnii Bonheur, spălătorii pe creier.

Aplauzele. Debutul regizoral al lui Matei Vișniec stă, în toate privințele, sub semnul maturității. Vișniec ne propune un spectacol total care îmbină armonios sugestiile vizuale, muzicale, coregrafice și de reprezentare. Implicarea publicului susține tensiunea dramatică, comedia amară tranzitând spre manifest, spre reflecție și filozofie. Și ca în orice spectacol izbutit, direcția scenică scoate în valoare talentul actorilor al căror nume merită deopotrivă evocat și omagiat așa cum se cuvine.

Ultima reprezentație: joi, 30 noiembrie 2023, ora 19.00.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.