Unele dintre cele mai frumoase idei ale umanității au fost compromise de sistemul politic numit comunism. Cât timp va fi necesar ca ele să fie recuperate? Ori, mai degrabă, comunismul va reveni, mai subtil, mai atractiv și mai distrugător, pentru că nostalgia vieții protejate ar putea să fie prea puternică?
În fond, comunismul a vrut să facă binele cu forța: ”dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm!” (Lenin), numai că binele (frumosul, în fond, e totuna) nu vine decât celui calm, care îl așteaptă fără a-l clama, celui înțelept care îl urmărește fără a spera, celui generos care îl primește fără a-l filtra, celui discret care îl face fără a se afla. Visători leneși l-au prefigurat, aventurieri ambițioși l-au făcut posibil, oameni fără scrupule l-au construit, dezrădăcinați l-au transformat într-o societate criminală și, în sfârșit, pragmatici ipocriți l-au dărâmat. Victimele n-au contat însă niciodată.
Paradoxul comunismului: utopia cea mai pură a devenit justificarea (primitivă) a celei mai violente realități. Cum a fost posibil așa ceva? Să nu uităm că un ideal cu cât este mai îndepărtat și mai pur, cu atât este mai urât de cei care nu-l înțeleg. Și, astfel, fie se vor strădui să-l disprețuiască, fie să-l violeze. Utopia este la fel ca femeia cea mai frumoasă și cea mai atractivă care trăiește undeva într-un rai inaccesibil. Dacă va coborî în lumea trupurilor ațâțate, va fi violată de toți golanii. Să ne mai mirăm de ceea ce i-a adus comunismul, coborând-o de pe soclu în mini-jupe? Comuniștii idealiști au proclamat-o zeiță. Dar cât poate rezista o zeiță întinată? De aceea mă mir de ce prea puțini înțeleg că, în fapt, comunismul înseamnă întinarea utopiei.
De fapt, între comunism și utopie s-a produs o ruptură radicală, după ce Marx, analizând eșecul Comunei din Paris, a ajuns la concluzia că statul trebuie păstrat și, mai mult, folosit ca mijloc al revoluției. Ceea ce l-a făcut pe Engels să scrie, mai târziu, un articol: Socialismul, de la utopie la știință (sic!).
Utopia este o lume foarte familiară spiritului nostru. Dar trupul nostru o neagă cu fiecare tresărire a vieții sale. Utopia nu este non-realitate și nu este o realitate imposibilă, ci este realitatea pe care spiritul nostru o invocă și o imploră în momentele noastre de grație, dar viul (perisabil și agitat, așa cum îl știm) nu o poate suporta. Pentru că, doar cu toții o știm, nimic nu este mai murdar (mai întinat) decât viața. Ea se naște din putreziciune. Deși este, în fond, o ideologie de azi pe mâine, pragmatismul este limbajul comun al tuturor trupurilor umane. Și deși este destinat universalității, deci eternității, spiritul nu poate vorbi deplin decât în limba maternă.
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
