”Veniţi de luaţi Lumină!” de Lică Barbu

125
lumea lui licuta lica barbu proza leviathan.ro

logo lumea lui licutaDin aduceri-aminte, ştiu că mama nu prea se ducea la biserică în Noaptea Învierii. Venea de la muncă ruptă de oboseală şi pregătea masa de Paşti. Atunci cocea cozonacii, atunci vopsea ouăle şi atunci pregătea bunătăţuri pentru masa festivă în jurul căreia ne aşezam toţi a doua zi, inclusiv finii noştri care urmau să ne calce pragul în acea zi de sărbătoare, aşa cum era obiceiul.

Regimul comunist nu-ţi dădea răgaz nici măcar să te închini, darămite să mai spui ”Hristos a înviat!”. Aveau ei grijă ca toată lumea să fie ocupată la ordin, iar unii erau chemaţi la muncă chiar şi în ziua sfântă. Puţini simţeau că sărbătoresc minunata zi a Învierii Domnului.

Cu toate că mama nu se ducea la biserică, se ducea tata. Pe mine nu mă lua cu el. La şcoală ni s-a atras atenţia că dacă mergem la biserică, ne vor scădea nota la purtare şi ne scoteau în faţă, la careu, pentru a ne beşteli. Cu această teamă, evitam să merg la biserică. Aş fi mers eu, dar mai erau şi colegi răi care abia aşteptau să mă pârască.

Nu vă spun noutăţi. Noutatea pentru mine, atunci la vârsta copilăriei, era alta.

Tata venea după miezul nopţii cu o lumânare aprinsă şi puţină pască împachetată într-o batistă. Cum intra pe uşă, ne anunţa bucuros că a adus Lumină. Ei şi atunci, am fost copleşit de întrebări. De ce ne aducea tata lumină cu toate că aveam pe tavan un bec care lumina ca un soare, cât şi o lampă cu gaz pe care o ţineam în caz de se oprea curentul? Nu vă mai spun de lanterna pătrată pe care o foloseam când aduceam lemne din magazie. ”Tata glumeşte”, îmi spuneam. Când l-am întrebat, mi-a spus că fără Lumină n-am exista.

Dar asta nu m-a lămurit pe deplin. Mai ales atunci când tata o întreba pe mama dacă a plătit lumina. Eram şi mai confuz. Ce este şi de ce avem nevoie de Lumină?

Şi am plecat în călătoria vieţii să caut Lumina, dar nu am uitat să-mi iau cu mine copilăria. Îi eram dator cu un răspuns.

Cu fiecare pas, cu fiecare clipă a vieţii, căutăm fără să ştim că purtăm o lumină în noi, căutăm alergând pe urmele întrebărilor din copilărie fără să ştim că răspunsul e în noi.

Prima scânteie a Luminii am descoperit-o într-o oază de trăiri nemuritoare pe care Oamenii mari o numesc bibliotecă. Cărţile mi-au deschis poarta nedumeririlor, mi-au înseninat mintea, mi-au dat imbold să ştiu cine sunt şi mi-au arătat drumul către lumea Luminilor vestind fiecare celulă din mine să primească Lumina.

Memoria nu-mi dă pace şi îmi revin în gânduri vorbele tatălui meu care-mi spunea că ”fără Lumină nu am fi existat.” Am înţeles asta când am privit Soarele cu un alt înţeles, fiindu-mi mereu dor de el în nopţile senine. Stelele, scânteile cerului îi făuresc drum către zorii zilei, când Măria Sa Soarele va exploda într-un moment înălţător de dăruiri. În bucuria victoriei asupra Întunericului, Pământul lăcrimează în picături de rouă cristaline, vestindu-ne că suntem fiii lui.

Nu am şovăit şi nu m-am oprit niciodată de a căuta cunoaşterea Luminii.

Nu am ezitat să mă avânt în zborul câmpiilor, să dau drumul ierbii de a-mi povesti legendele florilor, de a atinge lumina petalelor în asfinţitul astrului izvor de Lumină, ca să-mi fie dor de mine în lăcomia mea de trăiri.

Nu am aşteptat ca muntele sau marea să vină la mine. Am îmbrăţişat culmile înzăpezite din picături de timp încremenit şi crestele valurilor de smarald pe raze de lumină ţesute din zbor de păsări călătoare. Lumina lor mi-a vorbit în poeme, mi-a dat mângâierea mâinilor cu amprenta zeilor. Atunci am auzit liniştea pietrelor care mi-a vorbit de istoria luminii Pământului.

Timpul a scânteiat un pic ca să ajung la Lumina mea, la Adevăr, acolo unde cunoaşterea îmi împrăştie Întunericul şi calc smerit pe lespezi de libertate.

Nimicurile le-am secerat pierzându-le în snopi de niciodată, iar Lumina le-a dat crâmpeie de goluri neînţelese, împrăştiindu-le-n vidul nimicitor.

Am intrat în vârtejul Lumii şi-am înţeles bucuria tatălui meu când ne-a adus Lumină. Pentru că ea e celula vieţii, e micronul de timp în care existăm, e generozitatea Universului care ne-a zămislit în coloşii Luminii, e puterea de a trece în noi din noi, e Iubirea.

Nu lumina lumânărilor este cea pe care o petrecem în iubirea de noi. Nu la lumina lumânărilor se limitează lumina lui Iisus Hristos. Lumina Lui este lumina lumii care a învins întunericul. Ultimul duşman, moartea trupească şi sufletească, a fost învins. Adevărul a biruit minciuna şi viclenia. Iubirea a topit răutatea, ura, răzbunarea. Luaţi Lumina lui Iisus în cuget şi-n simţiri, în înţelepciune şi adevăr, în iubire şi nu mai vieţuiţi în întuneric!

Copiii, luminiţele noastre dragi, aşteaptă scânteind dăruirea Luminii noastre, privindu-ne şi absorbind de la noi speranţele călătorilor de eternităţi. Dacă noi cunoaştem Lumina, copiii ne vor urma pe drumuri magice de poveşti făurind Viaţă.

Să le citim în ochii mari iubirea de viaţă cu dorul de a mai fi şi noi copii.

Când zâmbeşte un copil, în noi se întâmplă o implozie de lumini emoţionale. Un zâmbet ne petrece involuntar chipul. Atunci, Lumina ne deschide poarta viselor şi ne întoarcem la inocenţă.

Aşa am încercat să-i lămuresc lui Licuţă toate neînţelesurile, să-i dau răspunsuri la veşnicele întrebări ale copilăriei: ”Ce este?”, ”De ce?”, ”De unde vine?”, ”Cine a făcut asta?”, tot căutând neobosit cunoaşterea Luminii.

Oameni mari! Veniţi de luaţi Lumină şi dăruiţi-o copiilor!

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.