”Vrăjitorul Licuţă” de Lică Barbu

78
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaCartea există de când lumea, redactată de-a lungul vremurilor sub diferite forme: cioplită-n piatră sau lemn, scrisă cu pana, dactilografiată, tipărită şi mai nou, redactată electronic. Tot o carte a fost şi este, oricum ai suci-o. Îndrăznesc să spun din propria mea gândire de copil că această minune a lumii se situează pe cea mai importantă treaptă a evoluţiei umane.

Fără ea, eram şi acum nişte biete animale în căutarea dragostei şi frumosului, elemente indispensabile evoluţiei. Dacă mă contrazice cineva îl invit într-o bibliotecă şi va afla toate răspunsurile pe care şi le pune omenirea încă de la începuturi. Şi apoi, se ştie că la început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul ăsta unde exista? În aer? Pe Lună? Păi, vedeţi?

Dar nu asta voiam să vă spun, oricum le ştiţi, ci să aduc în vedere despre literatura pentru prichindei, acest început al tuturor în descifrarea tainelor şi în conturarea nuanţelor vieţii, cea care ne-a marcat toată viaţa.

Pe copiii de azi, mereu informaţi, nu-i mai surprinzi cu zâne, cu zmei sau cu bulgăraşi fermecaţi, cu toate că eu şi acum citesc cu drag Făt-Frumos din lacrimă sau Tom Degeţel. Şi nu pentru că ar fi învechite, de acum cinci sute de ani, ci pentru că sunt din altă dimensiune.

Acum, copiii ar avea mai mult magnet la poveşti dacă scriitorii ar pune pe hârtie fapte şi întâmplări cu o navă cosmică fantastică, cu puterea gândurilor de a crea o altă lume, cu calculatoare fermecate, cu călătorii în alte lumi şi mai ales, cu multă dragoste şi cu mult umor.  Iertaţi-mă, dar în basmele vechi prin care am trecut, rar am întâlnit umorul! Copiii au nevoie de mai mult zâmbet pentru a privi viaţa ca un dar, pentru crearea unei stări de bine şi pentru a nu deveni dependenţi de poluarea educaţională. Umorul educă şi îndreaptă moravuri.

Firul epic e acelaşi, magia pluteşte la fel ca în basmele vechi, oamenii sunt la fel, numai că, nu-i aşa?, împrejurările s-au schimbat.

Unul dintre aspectele importante ale acestui gen de literatură este şi nuanţa povestirilor cu iz biografic. Asta pentru a le oferi copiilor istorie, puterea exemplului, dar şi loc pentru comparaţii.

Ţinta acestui stil de povestiri nu sunt nu numai copiii, ci şi oamenii mari, şi nu pentru a trezi nu ştiu ce nostalgii, ci pentru a-şi regăsi copilul din ei şi vor păşi alături de copii cu altfel de sentimente. Şi de ce nu, şi ca efect sufletesc de întinerire.

Dar uite! Vorba-vorbă şi am uitat de povestea mea când eram la grădiniţă şi citeam, dar nu ”citeam”. Citeam mai degrabă gânduri de dragoste.

Să vedeţi cum!  

A făcut ce a făcut Zburlita şi m-a pârât la doamna educatoare că eu ştiu să citesc poveşti. Nu m-am supărat, chiar m-am bucurat, dar eu nu ştiam să citesc. Eram încă la grădi’ şi abia buchiseam câte o literă ici-colo. Noroc cu tata care mă ajuta să ”citesc” poveşti. Şi nu le înflorea, el chiar îmi citea din cărţi, iar eu absorbeam cuvânt cu cuvânt. Toate alea din poveşti îmi dădeau imagini pe care le vedeam clar cu toate că nu le mai văzusem vreodată.

De atunci, doamna mă invita să ”citesc” câte o poveste în fiecare zi.

Ce citit? Care citit? Era imaginaţia mea din ce mi-a citit tata, iar copiilor le plăcea. Toţi stăteau nemişcaţi până terminam. Până şi Negresa, musculiţa din clasă, se oprea din bâzâit.

Le înfloream, ştiţi cum? Cel mai mult mă bucuram că în felul acesta învăţam mult mai multe poveşti. Într-o zi bună şi frumoasă, i-am ţinut fără suflare la povestea despre Harap-Alb. Când le-am povestit scena cu ursul care i-a ieşit la pod în faţa lui Harap-Alb, biata Luluţa a căzut jos de pe scăunel, Titirez dădea din mâini ca şi cum lupta cu ursul, iar Plângăcioasa, normal, plângea.

Ştiţi, eu o făceam aşa, teatral. Îmi plăcea, mai ales la final. Încheiam cu steluţe şi cu multe floricele. Ca să fie finalul mai fericit. Am primit aplauze şi pupicuri.

Doar Zburlita stătea retrasă într-un colţ, jucându-se cu o broscuţă şi cu o buburuză. Din plastic, evident. Nu ştiu ce le tot şuşotea la urechiuşe. M-am prefăcut că scap o mingiuţă din carton şi m-am apropiat de ea trăgând cu urechea:

 Să nu vă supăraţi pe mine că sunt tristă. Mă pot juca cu voi şi cu ochii-n lacrimi. Nu sunteţi voi de vină. Vă spun un mare secret!… Să nu spuneţi la nicio broscuţă, la nicio gâză. Vor orăcăi pe baltă sau vor bâzâi în zbor şi apoi, vor râde de mine toate broscuţele şi toţi fluturaşii.

Îl iubesc pe Licuţă pentru că este bun şi naiv, pentru că are un ceva al lui de îl ţin în gânduri fără să vreau, are picătura de rouă pe care vreau să o sorb toată viaţa, are respiraţia prin respiraţia mea. Îl văd până şi în zăvorul de la poartă, aşa ruginit cum e. E mereu prezent pe cer, vorbind cu mine seara când plouă cu luminiţe din stele, îl văd şi în pământul în care cresc flori, îl simt plin de poveşti fermecătoare cu care mă vrăjeşte în vis, pentru că Licuţă este un mare vrăjitor şi magia vrăjitorilor nu o poţi ocoli, te prinde în gânduri, te dă de trei ori peste cap şi devii un supus al dragostei. Povestea călătoriei în iubire începe numaidecât. Porţile sunt deschise, iar Licuţă al meu este călăuza… Ssssttt!… Să nu spuneţi nimănui… Vor avea grijă gândurile să transmită asta.

M-am aşezat în genunchi în faţa Zburlitei. M-a privit tandru în ochi, mi-a mângâiat părul şi m-a luat la rost:

– Obraznicule! Ai ascultat fără să-mi ceri voie!

– Zburlito! Dar tu nici nu ai vorbit. Ai mângâiat animăluţele şi zâmbeai fericită. Am auzit ceea ce-mi doream să aud şi tu… tu mi-ai transmis prin gânduri.

Eram electrizat când Zburlita m-a strâns de mânuţă.

– Cât de dulce-i dragostea copilăriei! Şi ce minunat este că iubesc sincer şi adevărat. Aceasta-i  puritatea inocenţei noastre copilăreşti. Nu-i aşa, Licuţă?, mi-a şoptit Zburlita peste un sărut ameţitor…

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.