Cu Steluța puteam conversa despre orice. Era mai mormânt decât cimitirul din fața blocului vecin.
– M-am îndrăgostit, i-am spus, nu știu cine este, nici de unde vine…
– Tu?
Nu-i venea să creadă. Bărbatul meu era iubirea vieții mele. Numai că nouă luni din an savuram singurătatea ca un sihastru. El pleca afară din oraș, slujba-i slujbă, știam când am jurat în fața popii ”până când moartea ne va despărți”, nu puteam reclama câteva luni mai târziu că eu vreau un bărbat în pat și în casă, dacă se poate. Așa că mă trezeam singură în patul rece, beam cafeaua singură, îmi duceam copiii la grădiniță și, dacă nu lucram, pierdeam mai bine de o jumătate de zi, tot singură, pe Lipscani, pe Aviatorilor, unde aveam o prietenă, îmi luam copiii și-i aduceam îndărăt, așteptam seara pe balcon, sub binoclul idiotului din casa de lângă creșă.
– Tu?, întrebă din nou Steluța, așa ceva aș putea spune eu, al meu trăiește cu alta, dar tu…
– Eu nu-l cunosc. L-am văzut pe Calea Victoriei…
– Mă faci să râd, zise, ”m-am îndrăgostit pe Calea Victoriei trecând pe zebră…”
Mă îndrăgostisem din dorința de a simți altceva decât cozi la lapte, bucătărie și filme proaste, după ce-mi adormeau copiii. Nimic special. Când eram micuță, mă topeam după ciobanul Mitică și, de fiecare dată când cobora în sat, îi promiteam să cresc cât mai repede și să-l urmez prin pădure cu turma lui de oi. Mitică venea foarte des la noi, fiind prieten cu tata, mă asculta, minunându-se că-mi plac oile și că Japon, câinele lui furios, nu mă ataca niciodată. Tata, știindu-mă îndrăgostită, îmi cumpărase de la târg o păpușă-cioban, din lut, și mama o așezase între mușcatele de la fereastră, să nu o spargă pisicile. Uneori dormeam cu ea în pat și toată noaptea mă visam alergând cu Japon după oile care fugeau spre Rodină, în loc să coboare la stână. Mitică nu făcea parte din visele mele. Iar când pisicile au reușit să facă praf păpușa, ciobanul s-a pierdut în ceață și eu am descoperit că dragostea poate fi un foc de paie. Odată stins, s-a terminat.
– Tu nu te îndrăgosteai din nimic?
– Eu? Da de unde. La noi erau reguli stricte.
La mine aceste reguli nu funcționau. Numai că la școală, câțiva ani mai târziu, băieții care mi-ar fi plăcut mie nu-mi aruncau nicio privire. Doamna Livescu mă lăuda pentru poeziile mele, dar băieții din clasa mea nu citeau poezii, de fapt eram sigură că în afară de cărțile de școală nu citeau nimic. Iar eu, eram aproape gata cu biblioteca doamnei Ileana. Trei pereți plini cu cărți. Pe unele le citisem de două ori, așa de tare mă impresionaseră. Nici în liceu n-am avut norocul să mă îndrăgostesc. Băieții aveau iubitele lor secrete, iar eu nu eram, în definitiv, una dintre ele. Prea naivă pentru un sentiment așa de confuz. Prea copil pentru un băiat ce se credea bărbat. Scriam poezii pentru Gazeta de perete. Scriam poeme de dragoste, comandate de fetele mai mari, ce se sărutaseră deja pe gură și știau destule despre dragoste și miracolele ei. Veneau în pauza mare în clasa mea, ori seara, în dormitorul cinci de la internat, îmi povesteau pe scurt istoria amoroasă, uneori necrezut de frumoasă, alteori tristă, pentru că fluturașul era necredincios, iar eu trebuia să scriu ceva ce l-ar fi făcut și pe domnul Groza, directorul liceului, să plângă, ziceau ele, dacă i-ar fi căzut poezia în mâini, iar eu în loc să învăț formulele la chimie, unde eram de groază, scriam poeme de dragoste, pe hârtii colorate, aduse tot de fete. Le parfumau și le ascundeau, cu ajutorul altor colegi, între cărțile iubitului, de regulă în pauza mare, când toți mestecam pâinea unsă cu untură în curtea școlii, iar dacă el, iubitul, avea un pic de durere în inima lui, a doua zi, după ce citise opera de artă, venea pocăit, cerându-și iertare. Se știa cine scrie poeziile și cum mă prindeau pe coridorul ce ducea spre cantina școlii, mă amenințau cu bătaie, dacă nu mă opresc din scris. Bineînțeles că nu mă opream. Aveam succes și fetele mă îndrăgiseră. Eu scriam despre iubire, nu despre ei. Băieții erau colegii fetelor, însă eu, în primul an de liceu eram numai o umbră în calea lor. Uneori mă întrebam, ca proasta, cum dracu s-a îndrăgostit fata aia frumoasă din Baru Mare de maimuța aia din Simeria. Perechea mea era pe lună, cum zicea Nuți, prietena mea din Vinț. Și avea dreptate. Nici la balul absolvenților nu am găsit unul, urât și prost, ce ar fi vrut să-mi fie partener pentru câteva ceasuri bune, nu în patul de la internat, ci în sala de festivități, după ce cântasem Gaudeamus. Era o forfotă nebună. Se făcuseră liste, se discutase fără pauză. Nu. Băieți erau, slavă Domnului. Dar nu pentru mine. Eram destul de băgăreață, așa că l-am întrebat pe unul cu care toți anii de liceu m-am înțeles bine și cu care făcusem o groază de drăcii, mai ales la orele doamnei Glawatsky, dacă nu vrea el să mă acompanieze la balul atât de așteptat.
– Nu, mi-a răspuns, nu pot.
– Ai pe altcineva?, am insistat.
– Nu, mi-a spus, rămân singur.
– Deci ai putea…
– Mă scoți din draci, mi-a zis, da, aș putea, dar nu vreau.
– De ce ?
– Cine îmi dă garanția că nu vii cu un șoarece în mînă, ca la ora de rusă… nu…
– Nu mai am șoareci, am spus, atunci eram în clasa a noua…
– Nu mă atragi cu nimic…
Mă lăsase cu gura căscată. La acest răspuns nu mă așteptasem. Cu o zi înainte, încercase noua profesoară de rusă, doamna Gîț, să aranjeze ceva pentru mine. Fără succes. Cred că am fost singura fată fără partener. Nici nu mă mai uitam în oglinda de la dușurile internatului. Ce să văd? Un chip șters, ce nu spunea nimic. Eu, care-i citisem pe aproape toți clasicii, în vreme ce-mi urlau mațele de foame, care luasem zece la examenul de română, veselă și prietenoasă, eram singură la o masă lungă, plină de perechi, mai puțin, ori mai mult îndrăgostite. Am băut, cred că era bere, un pahar plin, am ciocnit cu ceilalți din jur, făcând haz de necaz și am plecat la internat. Ceilalți dansau, iar eu mă ghemuisem în patul meu de lângă sobă și, deși nu era frig, tremuram ca piftia. Se încheiase a doua etapă a vieții. ”De acum încolo, mi-am spus, depinde numai de tine dacă vei întâlni sau nu dragostea.” În sat nu era. Și nici prin Simeria nu se pierduse.
– Ce ghinion, zise Steluța, zău… te credeam norocoasă la…
– Când ești un mugur de om, am zis, ți se pare că până și anotimpurile sunt sentimentale. Afară ninge, vezi un film, mori după artist, îl vrei, te culci cu fotografia lui sub perină, ca atuci când îl iubeai pe Mitică… Nenorocire, într-o bună zi îl cunoști pe artist, este cu alta, fata cu care jucase în ultimul film, Nina, toți întorceau capul după ei, ori mai bine zis după ea. În acel moment a murit Mitică a doua oară. Nina era o femeie, avea ceva de oferit, pe scenă și în pat. Eu scriam. El scria. Ea era Nina. Eu puteam fi trecută cu vederea. Lucrurile s-au schimbat, ceva mai târziu, omul de pe lună a venit în drumul meu. Și a rămas.
– Este al tău…
– Da. Al meu. Câteva luni pe an.
O pusesem pe gânduri. La asta nu se gândise niciodată.
– Într-o zi, am spus, mă întâlnisem cu artistul, cu care mă împrietenisem între timp, Nina nu mai era cu el, omul voia carieră, nu dragoste, ne întâlniserăm la o cafea, la Capșa. Bărbatul necunoscut era cu un prieten chiar în fața ferestrei. Râdeau ca niște adolescenți. Avea părul negru și ochi de puștan șmecher. Îmi sorbeam cafeaua și mă uitam ca vrăjită afară… și cu cât mă uitam mai intens, cu atât mi se părea că-l știu de când lumea…
– De ce nu ai vorbit cu el?
– Eram cu artistul. Iar când am ieșit afară cei doi plecaseră.
Steluța mă asculta fascinată. Era cu doi ani mai tânără, plină de viață, țigancă din cartier. În vreme ce eu mă străduiam să-mi cresc copiii și să-mi termin facultatea, ea avusese aventurile ei.
– Mie, zise Steluța, mi s-a întâmplat așa ceva imediat după căsătorie. Era tot țigan de-al nostru…
– Și ?
– Nimic. I-am spus mamei. Și s-a terminat aventura.
– Îți pare rău?
– Acum nu. Au trecut anii… doi copii… un bărbat ce trăiește cu alta și nu vrea divorțul…
– Eu am bătut Calea Victoriei o săptămână întreagă. Parcă l-a înghițit pământul.
– Ce-ai fi făcut, dacă l-ai fi văzut?
– Nu știu. Mă atrăgea. Numai atât. Cred că n-aș fi făcut nimic.
– Mai bine, zise Steluța, tu îl ai pe al tău.
– Și nu am de gând să-l pierd, am spus, însă, pe de altă parte, cu fluturii în burtă nu simți că-ți cade acoperișul în cap.
– Dacă te mulțumești cu puțin…
– Mai mult nu vreau.
După plecarea ei, m-am lungit pe balcon. Era soare, dar zorelele făceau umbră. O perdea verde lăsată între mine și idiotul de jos. Stătea cu binoclul în mână ore întregi, observând toată suflarea feminină ce se bronza pe balcon. Mie mi se părea că mă îndrăgostisem de necunoscutul cu părul negru. Aveam nevoie de aceste bătăi accelerate de inimă. La mai mult nu mă gândisem niciodată. Când n-o aveam pe Steluța pe-aproape, mă întâlneam cu Ileana. Venea din Timișoara și preda chimia la o școală pe Calea Rahovei. O vreme, câteva luni, fusesem și eu pe-acolo, ca suplinitoare. Ea îmi găsise slujba, având nevoie de o aliată, zicea, pentru că nu prea era agreată de damele din cancelarie. Am avut noroc de o toamnă frumoasă și nu luam tramvaiul spre Ferentari. O luam pe jos, împreună cu Nae, un coleg ce locuia pe Giurgiului. Nae avea părul roșu și se înroșea la orice glumă, ca un copilandru. Și cum tot nu aveam altceva de făcut, ne opream la Piața Ferentari să bem o bere, apoi o luam pe drumul tramvaiului până la capătul liniei. Nae îmi povestea de nevastă-sa, tot profesoară, o femeie rece, calculată și exigentă, cu care nu putea râde decât atunci când era beat.
– De ce te-ai însurat cu ea?, l-am întrebat.
– Eram colegi de facultate… a rămas gravidă…
– Și eu am rămas…
– Da, zise Nae, numai că tatăl socru m-a obligat s-o iau de nevastă…
– Înțeleg.
– Nu, nu înțelegi, a spus, o iubeam, cu sau fără copil mă însuram cu ea.
– Ce fain. O mai iubești ?
– Nu știu. Uneori da. Alteori…
– Încearcă, Nae, i-am spus, lasă-ți copilul cu socrii, fă-i o noapte nebună… încearcă…
– Ea nu-i ca tine, zise, tu ai ceva copilăresc în tine, poți face nebunii… ea nu poate.
După ce au trecut cele șase luni de lucru, s-a întors învățătoarea și eu am plecat. Cu Nae mă vedeam, din când în când, în oraș. Urcam scările la Unirea până la ultimul etaj, Nae mă lua de mână și eu îl lăsam, nu era niciun pericol să fim văzuți, lumea bună lua liftul, Nae avea mâinile calde și obrajii roșii ca mărul. Se apropia de mine și-mi atingea, ca din greșeală, ceafa cu buzele, respirând ca mărfarul din gară.
– Nae, oprește-te, îi ziceam, ai să faci infarct pe treptele astea…
– Mă faci fericit, murmura Nae, și-mi atingea spatele, ușor, de parcă ar fi fost un pisoi.
– Gata, Nae, continuam, nu crezi că m-ai pipăit de-ajuns?
Și la mai mult nu visam. Fluturii zburau direct în burta mea, puteam visa frumos, nu mai eram singură. Adevărul este că vedeam în el adolescentul îndrăgostit, îmi ațâța gândurile, ba chiar și simțurile, mai mult nu doream.
– Când mă lași să intru?, m-a întrebat Nae, înaintea vacanței de vară, de data asta pe treptele de la Cocor.
– Ce?
– Când mă lași să intru?
M-am oprit din mers și m-am lipit cu spatele de perete. Puteam vedea strada. Nae era, ca întotdeauna, roșu ca racul. Nu pricepusem prea bine ce zicea, uneori aveam probleme să pătrund subtilitățile bărbătești, așa că stăteam ca o țață cu mâinile încrucișate peste sâni, gest clar de apărare, în vreme ce Nae se apropiase periculos de tare de mine, îmi masa, cu o mână, șoldul drept și cu cealaltă restul liber de sân.
– Unde să intri Nae, l-am întrebat cu o voce veninoasă, pentru că îmi devenise clar până și mie, din ce parte bate vântul, unde?
– În tine. Vine vacanța, plecăm în Maramureș, începu Nae să murmure, nu pot aștepta toamna…
Nici nu auzisem cum o grupă de femei cobora pe scări direct spre noi. Nae mă masa, eu îi înlăturam mâinile, ba dreapta, ba stânga, jocul cu focul mocnea.
– N-aveți pat acasă?, întrebă una din grăsanele ce se frecase de Nae.
– Iertare, zise Nae, făcându-i loc.
– Tineretul ăsta pierdut, zise alta, după ce se frecă și ea de spatele sărmanului Nae, s-ar curvi și pe pereți…
– Ai curajul, l-am întrebat pe Nae, auzi ce zice madama, ne curvim și pe pereți?…
– Sunt nebun după tine, zise Nae, nu pot aștepta toamna.
Am început să râd. Aveam o rochie lungă, subțire și înflorată. Mă simțeam așa în largul meu, că nu-mi venea să cred.
– Luăm liftul, i-am spus.
Ora de masaj se terminase. La ieșirea din magazin i-am luat mâinile și l-am privit în ochi.
– Nae, noi doi nu avem nici toamnă, nici iarnă. Punct.
– Ce spui?
– Ce-ai auzit. A fost o nebunie de adolescenți. Ne-a făcut bine. Dar s-a terminat.
– Și eu? Ce fac eu?
– Pleci la Baia Mare. Visezi cu aceste scări. Nimic mai mult.
N-am mai ascultat jelania până la capăt. Venea troleibuzul. L-am văzut cum coborâse spre piață și stătea în stația de tramvai cu mâinile lăsate în jos, ca un copil ce nu-și mai găsea jucăria preferată și nu știa cu ce să-și umple vremea.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
