Astăzi, 5 octombrie 2024 se împlinesc 122 ani de la nașterea Lui Zaharia Stancu, academician, laureat al premiului Herder, laureat al Premiului de Stat și membru al Academiei Române, Președinte al Uniunii Scriitorilor (1962–1964; 1966–1972), prozator, poet, publicist, director de teatru.
La o simplă constatare destinul acestui scriitor controversat este legat de cifra cinci. Cei născuți într-o zi de cinci (la Stancu și ziua plecării definitive a fost tot cinci) au abilități excelente de comunicare și sunt ingenioase. De obicei, le este mult mai ușor să se adapteze la schimbările rapide decât alte numere. Este doar o notă, o curiozitate, o trecere spre ceea ce este esențial pentru un scriitor: opera și receptarea ei. Datele biografice sunt la îndemână și foarte cunoscute, fiindu-le unora, într-un segment de viață, contemporan, așa că voi readuce în atenția dvs. câteva păreri autorizate despre autorul atâtor volume de poezie, proză, publicistică. Poeme simple, București, 1927; Antologia poeților tineri, București, 1934; Tălmăciri din Serghei Esenin, București, 1934; Albe, poeme, București, 1937; Clopotul de aur, versuri, București, 1939; Iarba fiarelor, București, 1941; Ani de fum, versuri, București, 1944; Cântec șoptit, versuri, București, 1970; Șaptezeci, versuri, antologie și pref. de A. Martin, București, 1972; Sabia timpului, versuri, București, 1972; Poeme cu luna. București, 1974; Oameni cu joben, roman, București, 1941; Brazda îngustă și adâncă, București, 1944; Zile de lagăr, București, 1945; Secolul omului de jos, București, 1946; Clopotul, București, 1947; Desculț, București, 1948; reeditat în 1960, 1968, 1970, 1973 etc.; Dulăii, roman, București, 1952; Florile pământului, București, 1958; Darie, București, 1960; Jocul cu moartea, roman, București, 1962; reeditat în 1966 și 1968; Costandina, povestiri, București, 1962; Pădurea nebună, roman, București, 1966; reeditat în 1972; Șatra, roman, București, 1968; Vântul și ploaia, I-III, București, 1969 (vol. 1 – Vulpea; vol. 2 – Frigul; vol. 3 – Roza); Povestiri de dragoste. Groapa. Lupoaica. Costandina. Uruma. Liliacul. Ce mult te-am iubit. București, 1970; Ce mult te-am iubit, roman, București, 1970; Desculț, roman, cu 20 de gravuri în lemn de Fred Micos, București, 1973; Să nu uiți, Darie, antologie și pref. de Adriana Mitescu, București, 1973; Uruma, roman, București, 1974. Publicistică: Triumful rațiunii, culegere de articole, București, 1973; Pentru oamenii acestui pământ. Articole, cuvântări, interviuri, confesiuni. 1961-1971, București, 1971.
În articolul Un scriitor aproape uitat („România literară”, nr. 42 din 1999), Nicolae Manolescu scria printre altele: „Zaharia Stancu ar merita o relectură fără prejudecăți. Mă voi referi deocamdată la romanele sale de tinerețe, ignorate de critica interbelică si postbelică, abia menționate la bibliografie.” Tot în „România literară”, nr. 40 din anul 2002, criticul Alex Ștefănescu a scris articolul La o nouă lectură: Zaharia Stancu referindu-se cu precădere la creația sa poetică: „Poezia din poezia lui Zaharia Stancu (ca și poezia din proza sa), așa ușoară și volatilă cum este (ca «mireasma castanilor») reprezintă centrul de greutate al întregii lui opere.”
La data de 30 ianuarie 2002 am realizat un interviu cu Valeriu Râpeanu, critic și istoric literar, apărut în ,Convorbiri Comode, volumul II, 2003, cu titlul Amintirile au nume, dedicat personalităților lumii culturale românești, pe care le-a cunoscut îndeaproape, printre care se află și Zaharia Stancu.
Valeriu Râpeanu: Amintirile au nume, fragment
Pușa Roth: Amintirea este cea mai importantă poartă prin care poţi pătrunde într-o lume, uneori pe nedrept uitată. Mă gândeam acum în mod special la Zaharia Stancu, pe care l-aţi cunoscut, de altfel, foarte bine.
Valeriu Râpeanu: Da. În 1954, înainte de a termina cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, George Macovescu, care era şi profesor la facultate, redactor-şef adjunct la „Gazeta literară”, a venit şi m-a întrebat dacă vreau să lucrez la această revistă. Revista ajunsese la numărul 10. Macovescu mi-a spus că, înainte de a mă propune, ar dori să afle şi părerea lui Tudor Vianu. După aceea, m-a invitat într-o seară să merg la gazetă, unde din întâmplare, se afla şi Zaharia Stancu. Un bărbat înalt, frumos, avea 52 de ani şi îşi trăgea piciorul. Era ceea ce se numeşte un bărbat impozant. Era vară, avea o cămaşă cu mâneci scurte, chiar voia să pară tânăr. Mi-a întins mâna şi s-a recomandat, iar eu aproape că am paralizat de emoţie. Vă închipuiţi că patru ani am fost zi de zi alături de Zaharia Stancu? O vreme am fost secretar de redacţie şi aşteptam semnalele de la Direcţia presei (cenzură), care voia să ne transmită indicaţii, nouă, celor mai tineri. Iar noi îl dădeam la telefon pe Stancu, care ducea nişte lupte îngrozitoare pentru a salva paginile „Gazetei literare” de la cenzurarea lor. Şi reuşea. Lua telefonul şi spunea: „La telefon e Zaharia Stancu”. După ce afla care sunt obiecţiile, atunci el întreba: „Cum te numeşti dumneata? Câte cărţi ai scris dumneata?” Bineînţeles că interlocutorul nu scrisese nici o carte. „Ştii câte cărţi am scris eu, Zaharia Stancu? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie ce trebuie să scot din «Gazeta literară»? Cum îndrăzneşti dumneata să îmi spui mie, după atâţia ani de scris, să îmi spui că va trebui scrisă altfel? Cum îndrăzneşti dumneata să faci observaţii redactorilor mei?” El era întotdeauna solidar cu noi, cei tineri. Se spune că Zaharia Stancu a avut un rol important numai în perioada în care a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, din 1967 până la moarte, în 1974. Nu, nu este aşa. La Teatrul Naţional, la „Gazeta Literară” (care a apărut în 1954 pe un pustiu ideologic; „Contemporanul”, în formula George Ivaşcu, a apărut cu un an mai târziu), a luptat şi a adus oameni tineri. Ţin minte că cineva i-a dat odată poeziile lui Romulus Vulpescu. S-a dus în camera vecină, le-a citit şi după 10 minute, un sfert de oră, a venit (semna Z. S.) şi a spus: „Pagina întâi”. Romulus Vulpescu publicase pe ici, pe colo, iar Zaharia Stancu a avut curajul să-1 tipărească. Câţi nu au debutat cu ajutorul lui? Am o strângere de inimă când văd că Zaharia Stancu nu numai că este uitat, dar este şi denigrat. Fără îndoială că el a făcut ceea ce i se reproşează, dar numai pentru a apăra drepturile scriitorimii române. S-a sacrificat pe sine şi cu bună ştiinţă pregătea orice ofensivă, publicând un articol, două pe placul puterii de atunci. El le scria, el le semna. Dar a făcut acest lucru pentru a apăra literatura română, şi nu un scriitor sau altul.
P. R.: Profesorul Alexandru Balaci făcea aceeaşi mărturisire, ca şi dvs., considerându-l pe Zaharia Stancu un om de sacrificiu.
V. R.: În 1972 a avut un atac cerebral dar, în momentele cheie, venea la Uniunea Scriitorilor. Au fost câteva momente delicate legate de Legea dreptului de autor. De aceea a vrut ca toate obiecţiile noastre să aibă şi semnătura lui. Putea să facă atunci un spasm cerebral în faţa noastră, iar medicii erau înspăimântaţi de ceea ce se întâmpla. Aceasta este adevărata faţă a lui Zaharia Stancu. Vă propun să reproducem un fragment din volumul Confesiuni, în care Zaharia Stancu povesteşte, cu mult farmec, începuturile vieţii sale bucureştene: „Venisem în Bucureşti în 1922, pe la începutul lui martie. Vara o petrecusem într-o colonie şcolară, pe ţărmul aproape pustiu al mării, la Eforie. Toamna, găsind de lucru după-amiaza, ceea ce îmi asigura existenţa, mă înscrisesem la Liceul «Titu Maiorescu», care îşi avea sediul pe Calea Rahovei. Directorul liceului era profesorul universitar Ion Rădulescu Pogoneanu. Uneori mă duceam la cursuri, învăţam destul de bine, alteori, atras de prieteniile literare pe care le legasem cu unii sau cu alţii dintre tinerii începători, mai lipseam. Într-o vineri după-amiază, aveam nişte ore suplimentare la limba latină cu profesorul Hildenbrandt Frollo. Oare îşi mai reaminteşte cineva de interesantele sale versuri originale sau de excelentele traduceri pe care le făcea, din marii poeţi ai lumii? Profesorul Frollo se îmbolnăvise şi n-a venit la şcoală. De altfel, a murit în chiar cursul acelei ierni. Era un bărbat înalt, slab, osos, purta ochelari şi nu l-am văzut niciodată îmbrăcat decât în haine închise. Avea o voce plăcută, caldă şi se purta blajin cu elevii, chiar atunci când îi certa. «De ce nu învăţaţi, domnilor, latina? Cum de nu vă place, domnilor, latina? Ascultaţi cum sună latina lui Horaţiu.» Se aprindea şi declama ca un actor de mare clasă.”
La final, un fragment din poezia Pământul ne poartă pe umăr de Zaharia Stancu:
„Pământul ne poartă pe umăr.
Ce ușori suntem!… Libelule.
Albinele harnice sunt sătule,
Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr.
Plouă peste noi dimineața
Ploaie de lumină, limpede, calmă.”
Pușa Roth
