”Zeul răzbunării și despre Zeul răzbunării” de Gheorghe Miletineanu

381
Imagine din spectacolul ”Zeul răzbunării”, Teatrul Cameri din tel Aviv
Imagine din spectacolul ”Zeul răzbunării”, Teatrul Cameri din Tel Aviv

cronica de teatru logo leviathanShalom Ash (1880 – 1957) s-a născut în Polonia și mai târziu s-a stabilit în Statele Unite; a fost romancier (printre altele, este autorul trilogiei ”Petersburg”, ”Varșovia”, ”Moscova”, iar apoi al trilogiei ”Nazarineanul”, ”Apostolul” și ”Maria”), dramaturg, eseist. Inițial, Ash a scris în ebraică, dar I. L. Peretz, care, alături de Shalom Aleichem și Mendele Moher Sfarim, e considerat unul dintre cei trei mari clasici ai literaturii de limbă idiș, l-a convins să scrie în această limbă. A fost de două ori nominalizat pentru premiul Nobel.

Shalom Ash

Drama ”Zeul răzbunării” a fost scrisă în 1907; în centrul acțiunii piesei se află un proprietar de bordel, care ține să fie considerat respectabil; în acest scop comandă o copie a torei și proiectează să-și mărite fata cu un student de yeshiva; în cele din urmă dorința lui de a face din fiică-sa o icoană a virtuții, ținînd-o departe de profesiunea tatălui, eșuează tragic; piesa cuprinde o scenă de dragoste între lesbiene și un episod în care tora e scoasă brutal din lăcașul ei. În Europa, piesa s-a bucurat de mare succes și a fost tradusă în opt limbi, printre care și limba română. Actualmente este jucată la București la Teatrul Evreiesc de Stat, sub titlul ”Dumnezeul răzbunării”. În 1923 piesa a fost tradusă în engleză și a fost jucată pe Broadway, la Teatrul Apollo, cu eminentul actor Rudolph Schildkraut în rolul principal – el îl crease și în idiș. După șase săptămâni, seria de spectacole a fost oprită și întreaga distribuție, împreună cu producătorul spectacolului, Harry Weinberger și cu unul din proprietarii teatrului, a fost judecată și condamnată pentru obscenitate. În cele din urmă, Weinberger, avocat cunoscut, a izbutit să câștige, în recurs, procesul.

În 2017 a avut loc pe Broadway premiera piesei ”Obscenitate”, scrisă de Paula Vogel în colaborare cu regizoarea spectacolului, Rebecca Taichmann; piesa relatează evenimentele legate de creația și de istoria primelor montări ale piesei ”Zeul răzbunării”.

Teatrul Cameri prezintă în această stagiune și piesa lui Shalom Ash, și piesa Paulei Vogel, sub titlul ”Delict de obscenitate”; acest diptic sui-generis reprezintă, după părerea mea, o inițiativă repertorială inteligentă și vrednică de toată lauda.

În ce mă privește, nutresc un respect aproape superstițios pentru operele clasice, ca și pentru cele care au dobândit de-a lungul timpului statut de clasicitate. De aceea, nu mi-e ușor să explic de ce sui-generis ”Zeul răzbunării” nu grăiește inimii mele, și chiar deloc. Nu, nu din cauza ”obscenităților” din text – nu sufăr de pruderie, și scrierile Divinului Marchiz, necuviincioase cât cuprinde, le citesc fără nici un sentiment de jenă.

”Zeul răzbunării”
”Zeul răzbunării”

Nu sunt convins că piesa lui Ash, care a provocat scandal la începutul secolului trecut, mai este și azi la fel de virulentă ca atunci. ”Zeul răzbunării” împletește tema prostituției – un rău social încă răspândit – cu demascarea existenței acestui rău social în lumea evreiască supusă discriminării și persecuției (și asta părea cândva revoltător). Apoi, aceste două teme sunt împletite cu tema iudaismului și a rigorilor sale, adoptate cu sinceritate sau în chip fățarnic. S-ar zice că piesa lui Ash e bine cusută, dar e, poate, chiar prea bine cusută pentru gustul meu; ”Profesiunea doamnei Warren” tot o piesă care atacă tema prostituției, a stârnit și ea scandal (a fost interzisă în 1893, când a fost scrisă și a fost jucată pentru prima oară în 1902) – mi se pare, mie unuia, cu alcătuirea ei mai puțin sofisticată, o dramă mai directă și cu mult mai dură.

Mai sunt și alte motive să am rezerve în privința ”Zeului răzbunării”.

Psihologia eroului central, Yankl Shepshovich, nu mi se pare întru totul plauzibilă. E un om în toată firea, cu destulă experiență în zonele cele mai întunecate ale lumii în care trăiește, cele de pe urma cărora s-a îmbogățit. S-a însurat cu o fostă prostituată, Sure, care a devenit o ireproșabilă doamnă. Cum își poate el imagina și crede că e capabil să izoleze la etajul al doilea al casei lui o fată care să nu aibă habar că la parter funcționează un bordel?

Credința religioasă cu toate semnele ei exterioare nu sunt pentru Yankl mai mult decât o modalitate la îndemână de a asigura lumea înconjurătoare că e un personaj de o exemplară moralitate și că la fel e și întreaga lui familie. Și-atunci, ce revelații dureroase poate avea Yankl cu privire la cruzimea Dumnezeului lui cel îndurător și milostiv care se dovedește a fi neiertător și crunt dacă el, Yankl, n-a crezut nici un moment cu adevărat în Dumnezeu, ci s-a servit numai de Cel de Sus ca paravan pentru afacerile lui murdare?

Rifkele, fata lui Yankl, e, la cei șaptesprezece ani ai ei și știind de-acum destul de bine cu ce negoț se îndeletnicește taică-său, de o naivitate de-a dreptul incredibilă în ce privește cele lumești. Ea s-a împrietenit cu Manke, una dintre angajatele tatălui ei și prietenia asta s-a transformat pe nesimțite în dragoste reciprocă și fierbinte. Dacă Rifkele se opune planurilor tatălui ei de a o mărita, asta se întâmplă nu atât pentru că o îngrozește perspectiva de a deveni roaba soțului, ci mai degrabă pentru că nu se simte atrasă de bărbați, îndrăgostită cum e de Manke; spre deosebire de Rifkele, aceasta e  perfect conștientă că și-a atras prietena într-o relație primejdioasă, pentru că societatea și religia condamnă fără drept de apel acest fel de relație. Rifkele năzuiește să fie independentă și Manke o încurajează în visurile ei de evadare din lumea tatălui ei și astfel, cu toată dragostea, o expune necugetat catastrofei din finalul dramei.

Cusături cu ață albă sunt și în alte porțiuni ale piesei. Șloime, proxenetul ordinar de care se slujește Yankel ca să-și conducă afacerile, o duce cu vorba pe Hindel, una dintre angajate, promițându-i întruna că se însoară cu ea, ceea ce, desigur, n-are deloc de gând să facă; dar Hindel se lasă dusă cu vorba și speră în continuare să se mărite cu el.

Spectacolul de la Teatrul Cameri este punerea în scenă nu a piesei lui Ash așa cum e ea, ci a unei adaptări a ei, realizate de regizor în colaborare cu Dani Rosenberg. Cei doi explică în caietul-program al spectacolului, în termeni generali și fără detalii concrete, rațiunile pentru care au considerat că piesa lui Ash trebuie adaptată – principala cauză e că scriitorul era foarte tânăr cînd a scris-o (e drept, avea numai 26 de ani, dar scrisese deja două piese) și de aceea textul e pe alocuri prea colțuros. Regia montării a fost realizată de Itay Tiran, tânăr actor de succes, care n-a apucat bine să-și termine anii de studiu la Școala de teatru Beit Zvi și a și jucat pe scenele cele mai importante ale țării și Hamlet, și Oedip; recent el a plecat în Germania, unde se pare că are un angajament.

Scenografia spectacolului a fost realizată de Eran Atzmon. Acesta a imaginat o construcție pe două niveluri – salonul-sufragerie al familiei Shepshovich și odaia de la etaj în care e quasi-sechestrată Rifkele. Construcția e din scândură în tonuri elegante de gri alburiu. Deasupra construcției se află un fel de colivie albă de lemn, pregătită pentru păstrarea voluminosului exemplar de tora.

La parter, mobilierul salonului-sufragerie este evacuat pe mai toată întinderea spectacolului și locul ei îl ia, instalată pe o turnantă, o construcție metalică paralelipipedică nu foarte înaltă, având în centru o scară cu spirală; construcția aceasta e compartimentată în cuburi despărțite prin pereți de sticlă – acolo se află culcușurile pensionarelor bordelului pe care-l ține stăpânul casei; în aceste cuburi se pătrunde după ce unul din pereți este împins la o parte; actorii au grijă să deschidă și să închidă cuburile respective de fiecare dată cînd e nevoie. Cromatic, instalația descrisă se înscrie frumos în ansamblul cenușiu al decorului, cu toate că aspectul ei de superioară tehnicitate modernă nu prea rimează cu autenticitatea de epocă a salonului-sufragerie.

Costumele din spectacol caracterizează fără cusur personajele; ele sunt creația lui Moni Mednik, care explică în caietul-program problema delicată a compunerii costumelor pentru personajele prostituatelor, a căror rufărie de corp reprezintă uniforma lor de lucru…

Muzica spectacolului (Dori Parnes) mi s-a părut olecuță prea dulce față de realitățile cumplite pe care le descrie dramaturgul.

”Zeul răzbunării”. Fotografii din spectacol de Daniel Sherif
”Zeul răzbunării”. Fotografii din spectacol de Daniel Sherif

Ce pot spune despre spectacol? Prima lui parte surprinde cu o remarcabilă precizie a amănuntelor și a nuanțelor realitatea socială pe care o zugrăvește piesa. O mențiune specială cere punctarea foarte abilă și foarte consecventă a separației depline, și cinice, pe care o practică unii dintre eroii piesei între cotidianul sordid al afacerilor și sublimele principii religioase. Însă, pe măsură ce acțiunea piesei înaintează, spectacolul se împotmolește tot mai adânc în melodramă – în parte, asta i se poate imputa și dramaturgului.

Câteva dintre realizările actoricești sunt notabile: Alon Dahan în rolul lui Yankl Shepshovich scoate cu tact în relief excesul de iubire al personajului pentru fiica lui și dezvăluie cu simț al măsurii fariseismul acestuia. Elena Yaralova e admirabilă în rolul soției lui Yankl, de o distincție aproape aspră cât timp personajul încă nu e implicat cu totul în desfășurarea evenimentelor și din ce în ce mai umilă, cu lacrimi în ochi, dar fără un strop de patetism, atunci când situații neprevăzute îi cer să se sacrifice încercând să-și salveze fiica.

Excelente sunt cele două portrete ale prostituatelor Reizl și Basha, interpretate de Neta Plotnik și, respectiv, Maya Landsmann. Evitând orice mizerabilism, cele două actrițe exprimă prin jocul lor oroarea casei de toleranță cu mai multă forță decât toate textele altor personaje care declară că bordelul e un infern.

Joy Rieger parvine să facă plauzibilă ingenuitatea lui Rifkele, iar Anastasia Fein conturează cu farmec silueta Mankăi, pe care textul de spectacol a văduvit-o cu desăvârșire de orice impuls volițional. De altfel, safismul relației dintre cele personaje este prezentat în spectacol cu atâta discreție, încât cu greu se lasă depistat.

Schițe de caracter convingătoare creează și Yoav Lev (reb Eli), Yarden Bracha (Hindel) și, în roluri episodice, Eran Sarel, Uri Rawitz și Tom Gal. Doar Eran Mor, care îmi pare a trece printr-o pasă proastă din punct de vedere profesional, îl joacă pe odiosul Shloime slujindu-se de toate clișeele la care invită acest tip de rol.

Teatrul Cameri nu precupețește nimic pentru a face publicitate spectacolului. S-ar zice însă că el n-are nevoie de nici o publicitate, fiindcă prezintă prin sine însuși toate atracțiile comerciale posibile – de la cele două sau trei sesiuni de felațiune mimate cu grație de către actori, la sesiunea de sex violent dintre Sure și Shloime, și de-acolo la șocul pe care îl produce în final imaginea lui Rifkele – fata n-a putut supraviețui întinării trupului ei. Și montarea lui Itay Tiran e încă moderată față de montările altor regizori israelieni, cele în care aceștia și-au oferit, în trecut, efecte inenarabile sub cuvânt că servesc textul lui Ash cu realism!

Paula Vogel
Paula Vogel

Precum spuneam, piesa se numește ”Obscenitate” (în engleză titlul este Indecent, dar cred că în românește titlul propus de mine e mai potrivit). Ideea unei piese care să nareze creația piesei ”Zeul răzbunării” și istoria primelor montări ale acestei piese a fost a regizoarei Rebecca Taichmann. Regizoarea a simțit, punându-și în aplicare ideea, că nu totul ”zbârnâie” în spectacolul ei așa cum ar trebui, și a apelat la Paula Vogel, dramaturg profesionist; cele două femei au elaborat împreună textul piesei ”Obscenitate”, care a fost jucată în premieră absolută la Teatrul de repertoriu Yale în octombrie 2015. În mai 2016 piesa a avut premieră pe Off-Broadway. În aprilie 2017 piesa a fost transferată pe Broadway.

”Obscenitate” e o piesă cu cânticele (brechtiene). Zece interpreți, între care și cei trei muzicieni a căror mică formație orchestrală acompaniază ”songurile”, istorisesc povestea dramei ”Zeul răzbunării”, care  începe cu o primă lectură a piesei, de către autor, în fața unui auditoriu din care făcea parte I. L. Peretz. Acesta l-a sfătuit pe Ash să-și ardă manuscrisul. Caracterul provocator al subiectului, demascarea fenomenului prostituției în lumea evreiască, motivul iubirii lesbiene, atacarea fățărniciei bigote –

toate astea trebuie să-i fi speriat destul de tare pe cei dintâi care au cunoscut textul. Din fericire, dramaturgul nu s-a speriat și nici Rudolph Schildkraut, pe care Ash îl văzuse în rolul lui Shylock la Deutsches Theater și imaginase rolul lui Yankl pe măsura marelui actor; nici Max Reinhardt nu s-a speriat. Premiera ”Zeului răzbunării” la Deutsches Theater a fost un răsunător succes. Au urmat spectacole aclamate în multe orașe ale Europei. Jucată în idiș, piesa a avut succes și la New York. Dar în 1923, când traducerea în engleză a piesei a fost jucată pe Broadway, s-a dezlănțuit scandalul amintit în prima parte a acestor însemnări.

Un episod deosebit de impresionant al piesei ”Obscenitate” îl constituie încercarea disperată a lui Ash și a actorilor săi de a juca o versiune ”îndulcită” a piesei, care să nu șocheze pe nimeni; încercarea asta s-a soldat cu un dureros eșec. Cine a trăit în socialism luptele teatrelor cu cenzorii de la Direcția Presei, cererile de modificare a pieselor ”cu probleme”, tăieturile impuse în aceste piese știu prea bine ce înseamnă încercarea de a salva un text după ce el a fost căsăpit și, eventual, castrat.

În fine, ”Obscenitate” relatează calea pe care s-a ajuns, până la urmă, la ”prima sărutare lesbiană” pe scena americană.

Dar, de fapt, piesa Paulei Vogel și a Rebeccăi Taichmann nu e atât despre piesa lui Ash, cât despre tenacitatea eroică a oamenilor de teatru care au crezut în ceea ce fac și au sfârșit prin a-i face și pe ceilalți să creadă. ”Obscenitate” e metateatru de cea mai aleasă calitate.

Am văzut unul dintre primele spectacole ale seriei când caietele-program încă nu erau tipărite. Am aflat dintr-un fluturaș că traducerea – strălucită – a piesei este a lui Yehoshua Sobol, că regizorul spectacolului este Yair Schermann. Sunt multe și frumoase idei regizorale acolo. De pildă, nisipul care se scurge încetișor în scenă ca într-o clepsidră, sau furtuna de nisip care înlocuiește ploaia torențială din piesa lui Ash. Decorul – vorba vine, pentru că, în fapt, piesa se joacă fără nici un decor, între panouri negre – e semnat de Zohar Schoef și de regizor, costumele, foarte simple, au fost concepute de Yehudit Aharon. Muzica – minunată – a fost compusă de Eldar Lidor.

Dintre actori nu pot să nu-l menționez pe Shmuel Vilojny, cald și plin de poezie în rolul unui devotat și modest slujitor al teatrului. Cele două actrițe care le întrupează în spectacol pe cele două eroine ale piesei lui Ash, pătimaș îndrăgostite una de cealaltă, sunt Michal Weinberg și Dana Meinert și, paradoxal, amândouă comunică sălii mai mult, mai consistent și mai tulburător despre tragedia pe care o implică iubirea interzisă decât izbutesc interpretele din ”Zeul răzbunării”Michal Weinberg, cu o extremă gravitate, perfect interiorizată și Dana Meinert, cu dulceață adolescentină și o ingenuitate necontrafăcută. În ”Zeul răzbunării” regia a însoțit momentul de climax al istoriei celor două prietene cu ploaie ”de-adevăratelea” șiroind – ineficient – peste avanscenă, în ”Obscenitate” culminația e realizată, emoționant, fără efecte exterioare și ieftine. Trebuie măcar s-o pomenesc aici pe Esti Kosovitzki, în rolul actriței cu mai multă experiență decât colegele ei. Dar tot ansamblul trebuie menționat, fiindcă este într-adevăr un ansamblu: Eli Gornstein, Dudu Niv, Dan Schapira, Aleksander Fisch, Yoav Assif, Arik Livnat.

În fond, un singur lucru am a-l obiecta spectacolului: are lungimi și conține sâcâitoare repetiții; cu puțin simț autocritic, ceva mai puțin îngăduitor față de propria creație, sunt sigur că regizorul ar fi putut să evite și repetițiile, și lungimile. Ăsta nu e un fleac: vine momentul în care spectatorul montării a înțeles deja despre ce e vorba în propoziție și ce vor să-i spună realizatorii, și nu e necesar să i se mai dea explicații încă și încă.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.