”1984” – cronică de teatru de Gheorghe Miletineanu

George Orwell și-a publicat cartea ”1984” în anul 1949, la patru ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, după clipa istorică în care un ostaș rus a arborat steagul roșu, cu secera și ciocanul și o stea în cinci colțuri, pe clădirea, în parte distrusă, a Reichstagului berlinez. Imaginea simboliza perfect victoria sovietică asupra nazismului.

Stalin se afla în acel moment la zenitul puterii sale. Despre ororile regimului totalitar stalinist nu știau foarte mulți; nici după moartea lui Stalin, nici după ce Hrușciov a declanșat demascarea cultului personalității lui Stalin nu s-a aflat totul despre acele înmărmuritoare orori; până în ziua de azi se tot dezvăluie aspecte ale lor necunoscute, și mintea omenească acceptă cu greu adevărul despre giganticele lor proporții. Pentru o generație care cânta în adolescență, cu foc, că nu sunt nici flori destule pe plai și nici vorbe destule în grai ca să-l preamărească pe Stalin și să-i sporească slava, revelațiile de dată mai recentă sunt deosebit de dureroase.

Cartea lui Orwell e cutremurătoare; cum de a știut scriitorul și cum de a reușit să pună pe hârtie, cu încremenitoare exactitate, previziunea lui distopică despre o epocă imaginată cu 35 de ani mai târziu. E drept, totalitar era și regimul instaurat în Germania de Hitler, cu care astăzi e comparat, și pe bună dreptate, Stalin. Astăzi, 35 de ani după data la care e situat romanul lui Orwell, putem constata că fenomenele caracteristice regimurilor totalitare sunt încă oribil prezente în lume și cartea lui Orwell va continua, din nefericire, să fie actuală încă destulă vreme.

Supravegherea neîntreruptă a cetățenilor, teama cronică de turnători, represiunea nemiloasă a celor ostili regimului, sărăcia lucie, propaganda deșănțată care afirmă necontenit că iadul e rai, limba de lemn, interdicția de a gândi cu propriul creier – toate astea sunt fenomene care încă n-au fost eradicate. Cine a avut prilejul să trăiască, fie și numai tangențial, aceste grozăvii își recunoaște de îndată propria experiență, oricât de superficială, în cartea zguduitoare a lui Orwell.

Ar trebui, poate, să mă abțin de la observația care urmează, însă ”mi-e prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul”. Romanul lui George Orwell este o scriere fundamentală în cultura modernă, dar, sub aspect strict literar, ea nu este o capodoperă absolută a literaturii universale; ea trăiește și zgâlțâie conștiințele prin adevărul ei politic. Asta creează dificultăți suplimentare cui se încumetă să transcrie scenic romanul.

La toate lucrurile astea mă gândeam ducându-mă la spectacolul Teatrului Național Habima cu o dramatizare a romanului lui Orwell; mă întrebam dacă publicul israelian poate să perceapă cu exactitate mesajul cărții, cruntul ei adevăr – istoria statului Israel e plină de episoade tragice, dar totalitarism Israelul nu a cunoscut. Acum, că am văzut montarea de la Habima, îndrăznesc să afirm că publicul nu știu dacă recepționează sau nu recepționează ceea ce a ținut Orwell să spună, dar mi se pare evident că realizatorii spectacolului nu au înțeles mare lucru din teribila lui carte.

Am revenit de câteva ori în însemnările mele asupra rezervelor principiale pe care le am față de transformările prozei în teatru; fie că am dreptate, fie că n-am, nu vreau să mă repet. Adaptarea pentru scenă a romanului a fost realizată de Robert Icke, care, după cum am dat seama mai demult, a reușit să masacreze, ”adaptând-o”, ”Orestia” lui Eschil; la adaptarea lui Orwell, Icke a colaborat cu Duncan Macmillan, dramaturg altminteri reputat, cel puțin atunci când scrie independent. Cei doi autori ai dramatizării lui ”1984” au produs împreună un digest lamentabil al romanului; ei au rezumat, în chip după mine cu totul primitiv, subiectul cărții; n-au izbutit să recreeze în acest rezumat al lor nici caracterele personajelor centrale ale cărții, decât schematizându-le grosolan, nici, mai cu seamă, atmosfera sinistră pe care o transmite cartea și, desigur, nici senzația de timp care s-a oprit, înghețat în loc, pe care o comunică ea.

Regizorul Irad Rubinstein și colaboratorii acestuia pentru scenografie (Polina Adamov – decorul și Maor Tsabar – costumele) s-au dat peste cap ca să-și dovedească inventivitatea și ingeniozitatea în realizarea unui sci-fi ca orice sci-fi, o fandacsie despre înalta tehnicitate a unui viitor îndepărtat, trecând pe lângă actualitatea politică incendiară din scrierea lui Orwell. Spectacolul se joacă într-una din sălile mici ale Teatrului Habima, cu publicul instalat pe gradene pe trei laturi ale suprafeței pătrate de joc. Decorul e alcătuit din nouă cuburi de mărimea unor taburete un pic mai mari, cu pereții din ceva ce pare plexiglas, montați în carcase, presupun, metalice; toate cuburile sunt prevăzute pe muchii cu beculețe; în cuburi se află fel și fel de obiecte – un gramofon ca pe vremuri, teancuri de hârtii, cărți, un balon roșu etc., etc.; când spectatorii intră în sală ei îl găsesc pe Winston Smith dormind într-un fel de celulă construită din aceste cuburi; pe urmă cuburile sunt reamplasate în mod diferit de la scenă la scenă – în diagonală, de-a lungul laturilor scenei etc., etc.; trebuie să admit că manevrele de schimbare a decorului sunt puse la punct ireproșabil. Construcția cuburilor permite ca peste Winston Smith, care șade, despuiat, într-unul dintre ele, să fie golită la un moment dat o căldare cu apă.

În spatele spațiului de joc, la oarecare înălțime deasupra acestuia, se află o instalație din multe ecrane de televiziune de dimensiuni diferite, montate în formă de glob uriaș; în cele mai multe episoade ale spectacolului, pe ecrane este proiectat, în diverse dimensiuni, irisul, colorat ca pentru desene animate, al unui ochi imens, cu pupila având o înfățișare de păpădie, dar de culoarea portocalei – poza asta e menită să exprime supravegherea neîntreruptă a cetățenilor țării; printre aceste imagini apare, în diverse dimensiuni, pe o parte din ecrane, sigla BB (Big Brother!), cu B-ul din dreapta răsucit cochet față în față cu cel din stânga; periodic pe ecrane apare o crainică de televiziune prezentând știri. În puzderia de ecrane nu e nimic în vreun fel amenințător; și nici măcar ceva supărător demagogic. E greu de înțeles din spectacol ce înseamnă propaganda într-un regim totalitar. După cum nu e limpede ce fel de teroare anume se exercită asupra cetățenilor într-un asemenea regim și nici de ce toți se simt sub supraveghere și sunt înfricoșați.

De sub globul de ecrane atârnă niște fire, care, către sfârșitul serii, se conectează la un soi de cască prin care eroul central este torturat cu șocuri electrice. Procedura, dirijată prin remote control de către un zbir, e însoțită de efecte de lumină (Ziv Voloșin) și de zgomote; schingiuitul se schimonosește de durere și se preface a scoate urlete de durere; simulacrul acesta scenic de tortură se repetă monoton de câteva ori. Sala 101, știută (din roman) pentru supliciile înspăimântătoare la care sunt supuși acolo dușmanii regimului, este simbolizată prin casca mai sus menționată – o cutie de lemn cu trei etaje, și cu o ferestruică pentru fața celui chinuit; cutia este trasă peste capul schingiuitului; de la etajul superior al acestei cutii sunt asmuțiți asupra lui Winston Smith șobolanii de care el se teme bolnăvicios și care sunt, de fapt, niște obiecte nevinovate.

Costumele sunt îmbrăcate într-o folie lăptoasă translucidă, sau sunt niște salopete gri-albăstrui cu gulere de sacou modern.

Ilustrația muzicală a spectacolului (Roy Yarkoni) mi s-a părut perfect neutră, cu excepția unui suav cânticel de copii, din care regizorul a făcut un fel de leit-motiv al montării și din care a încercat să stoarcă, în ansamblul ei terre-à-terre, un strop de poezie, mai degrabă cinică, aș spune, dar eficace.

Prin spectacol circulă un număr de tăvi pe care se servesc de-ale gurii și cafea. Eroii spectacolului se plâng că nu e cafea adevărată, ci surogat de cafea. M-am surprins gândindu-mă că nici realizatorii spectacolului și nici spectatorii n-au avut vreodată prilejul să bea ”nechezol”.

Ce se poate spune despre actori în condițiile pe care am încercat să le sugerez? Notez în treacăt că în seara în care am văzut spectacolul nu erau programe de sală, așa că…

Autorii dramatizării nu s-au ostenit să producă personaje ”din carne și oase”; prin urmare, despre populația imperiului lui BB abia dacă pot afirma că toți cetățenii acestui imperiu sunt la fel, ceea ce nu e neapărat un efect al totalitarismului incriminat de Orwell, ci un serios neajuns al jocului actoricesc din spectacol; trăsătura comună a acestor personaje este că mai toate par a se amuza de situațiile în care sunt puse, ceea ce nu e neapărat o modalitate de a reacționa la totalitarism prin a face haz de necaz; populația oprimată de regimul totalitar are, în spectacolul de la Habima, o comportare, după mine, una peste alta, infantilă; un cetățean are chiar un tic verbal – ”O plăceeeeere!”, repetă el mereu.

Interpretul lui Winston Smith e, cum se spunea pe vremuri, ”corect în rol”. Beneficiază de un corp atletic, care-i permite să joace o mare parte a partiturii lui purtând doar un foarte șic chilot negru. Partenera lui în spectacol, Julia, n-are nici sare, nici piper, ca să mă exprim blajin. Cei doi execută sârguincios exercițiile de gimnastică prin care în zilele noastre s-a convenit să fie marcat pe scenă actul sexual; de patimă, de dragoste – nici vorbă.

Singurul actor pe care cred că am izbutit să-l identific (mi-a fost cândva student) l-a jucat pe O’Brien; l-a jucat cu multă autoritate profesională, dar, cum se spune, prea evident, cusăturile cu ață albă erau toate vizibile.

În încheiere – e, totuși, nevoie de o încheiere – un accident mititel de spectacol – cine în lumea teatrului nu cunoaște asemenea nostime întâmplări: într-unul din duetele pasămite amoroase ale lui Winston cu Julia se rostește propozițiunea ”ăștia vor să interzică orgasmul”; cineva din sală a izbucnit, zgomotos, în râs, deși remarca e cumplită, și nicidecum comică; actorii s-au desconcentrat și au început să râdă și ei; au continuat, desigur, să joace, încercând să justifice cumva ieșirea lor din concentrare. Publicul, firește, s-a distrat foarte tare.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală