Uneori, doar uneori, îmi pun serios întrebarea dacă nu cumva sunt ”pe alăturea cu drumul”, dacă n-am greșit cărarea ori dacă nu cumva ar trebui să-mi mai țin șezutul pe-acasă, cum fac oamenii așezați, domestici și cu… scaun la cap. Cum ar veni: ce cauți, femeie, după o zi de muncă, noaptea, prin ploaie, pe autostrada zisă a Soarelui, în Bucureștiul aglomerat, să bați la cap lumea cu poeziile tale, care poate nici nu sunt poezii? Da-mi trece repede, atunci când miracolul artei își face datoria, producând acea transformare care te determină să uiți argumentele logice de mai-nainte; îmi trece, mai ales atunci când oameni pe care-i văd prima sau a doua oară, ori chiar a mai multa, îmi dau semnale că n-a fost degeaba, când îmi vorbesc de emoția transmisă și de bucuria de a mă asculta. Îmi trece când, la rândul meu, mă umplu de emoția transmisă de alți artiști, prin muzică, prin dans. Arta e un drog, zică cine ce-o zice, dar măcar e unul care aduce foloase, nu pagubă. Evident, foloase în plan spiritual, că material nu poate fi vorba, cel puțin la un anumit nivel. Arta (artele) reprezintă modul nostru de-a ne oferi bucurie unii altora, într-o lume ce pare a avea din ce în ce mai puține de oferit, în ciuda progreselor de tot felul. E modul de a aduce oamenii împreună, la același numitor comun, în ciuda diferențelor de tot felul dintre ei. E miracolul care determină această ființă atât de egocentristă – omul – de a spune fără rezerve (chiar și fără cuvinte): ”eu sunt tu”. Oamenii se întâlnesc și se recunosc în muzică, în dans, în poezie…
”N-am mai ascultat de tare multă vreme poezie”, îmi spune o doamnă. Maria, o silfidă, mă îmbrățișează și-mi spune și ea cât i-a plăcut. Eu mă gândesc că toată poezia mea nu face cât trupul ei suplu, armonios și plin de grație. Poezia tinereții și a frumuseții nu poate fi întrecută de nicio capodoperă. Mă las condusă până la poartă (deși n-am nevoie) de Laurențiu, cu care mă intersectez pe scări. Pare și el emoționat. Emoția bărbaților în fața poeziei mă impresionează mai mult, știut fiind că pe ei nu prea-i dai pe spate cu te miri ce siropoșenii. Trântesc poarta. Dincolo de ea, altă lume. Strada, cu trecătorii ei rari, grăbiți, plouați… Până la urmă, viața, cu poezia, muzica, dansul ei…
Slobozia, 27/28 noiembrie 2015
Vezi arhiva rubricii Gânduri dulci-amărui de Florentina Loredana Dalian
