În niște însemnări anterioare am pomenit Teatrul Tmu-na, centru omologat de fringe. El dispune de trei săli, și prezintă spectacole de teatru, concerte de muzică rock, seri de dans modern, uneori câte două reprezentații în paralel. Oferta e deosebit de bogată. În principiu, Tmu-na acceptă (sau nu) propuneri de montări deja finalizate, venite din partea celor mai diferite grupe de fringe; teatrul primește o anumită subvenție, și decide ce inițiativă binemerită să fie adoptată și ce inițiativă nu; în condițiile date, e firesc ca el să prezinte montări de calitate, îndrăznețe ca propunere repertorială, sau ca formulă de spectacol (”Ubu rege”, Yerma sau o monodramă despre Silvia Plath, de pildă), după cum e firesc, inevitabil, ca printre aceste montări să se strecoare și încropeli ale unor veleitari.
Mi-am propus să comentez în însemnările mele și teatru de fringe, și am văzut deunăzi spectacolul ”Teamă de incident” (traducerea titlului nu poate reproduce toate nuanțele titlului în original, termenul ebraic pentru ”incident” însemnând și ”eveniment” și având și felurite conotații).
Autorul piesei este Noam Ghil. E un om încă tânăr – s-a născut în 1979; piesa lui de debut, ”Sfârșitul unei glume”, a fost jucată în 2007 la Teatrul Național Habima, după ce a cîștigat premiul I la un concurs de dramaturgie. În 2015 i s-a jucat piesa ”Colonistul” (e vorba despre un israelian stabilit în teritorii, adică în teritoriile ocupate de Israel în războiul de șase zile) – pentru acest text autorul a fost distins în 2016 cu titlul de dramaturg al anului; a mai scris o piesă pentru copii jucată la Teatrul din Beer Sheva și o alta, tot pentru copii, jucată pe un grup de dansatori. Anul trecut ”Teamă de incident” a fost pusă în scenă, ca și ”Colonistul”, de către Igael Sachs și, dacă am înțeles eu bine, de un grup de interpreți care e, în parte, cel din spectacolul de acum trei ani, și poartă numele ad-hoc de ”echipa de lucru”.
Traduc din broșura care prezintă activitățile Teatrului Tmu-na. În septembrie–octombrie 2018, se scrie despre subiectul piesei, definită în această broșură ca ”o comedie despre șase personaje secundare în roluri principale”: ”Iohanan Blum zace pe podea câteva clipe după ce soția lui Adina i-a înfipt un cuțit în inimă. Încercând să-și salveze mama de pușcărie, cei doi copii ai ei transportă cadavrul tatălui lor la intrarea într-o așezare de coloniști îndepărtată. Bănuiala imediată cade asupra locuitorilor unui sat arab învecinat. În pofida descoperirilor facute de un detectiv tenace al poliției, incidentul e definit ca act de terorism. Iohanan și membrii familiei lui devin eroi naționali, și fantezia eroică în care ei s-au angajat scapă de sub control”.
Rezumatul acesta nu acoperă însă decât o parte din subiectul piesei; la cealaltă parte mă voi referi un pic mai încolo.
Scenografia spectacolului este a Daphnei Peretz. Un spațiu negru, o mescioară pătrată joasă, o alta, foarte mică, într-un colț, un fotoliu, două scaune de lemn, câteva siluete cu contur alb, așa cum se desenează pe podele sau pe caldarâm conturul victimei unei crime sau a unui accident; conturul lui Iohanan Blum se poate plia și e la un moment dat instalat în fotoliu; un rol important în desfășurarea acțiunii îl joacă patru stative metalice care se pot ușor muta din loc în loc și în care se montează fâșii lungi de material textil colorat – instalația care servește, în cele mai diferite locuri posibile, pentru delimitarea zonelor în care e interzisă pătrunderea străinilor; instalația aceasta îndeplinește în spectacol nu numai o funcție metaforică, ci permite și câteva foarte simpatice gaguri.
Intervențiile muzicale din spectacol au fost compuse – cu desăvârșit simț teatral – de Sosh Raizman.
Care sunt cele ”șase personaje secundare în rol principal” ale piesei?
Adina, mama asasină, este Orly Tubaly, într-o irezistibilă creație tragicomică; eroina ei este o casnică exasperată de indiferența pe care soțul, obsedat de știrile de le televiziune, o manifestă față de soție; actrița lasă foarte subtil în suspensie întrebarea dacă Adina este naivă pînă la nerozie și inconștiență, suferindă de Alzheimer, sau absolut dereglată psihic; oricum, știe că riscă pușcăria și nu e deloc dornică să ajungă acolo. Echivocul personajului, capabil și de o doză considerabilă de prefăcătorie, e menținut până în finalul piesei, cînd Adina moare, plânsă de toți ai ei.
Dan Kiesler e fiul ei Avner, un neisprăvit care scrie poezii, dar e ros de complexe de inferioritate, și de ambiția de a le învinge. Liz Ravian este Ruti, fiica Adinei; eroina e lesbiană și s-a despărțit de curând de partenera ei. Mama cunoaște foarte bine toate nefericirile copiilor ei, și se mândrește cu ei, și cu nefericirile lor.
Regizorul Igael Sachs, actor ca pregătire profesională de bază, și-a asumat rolul unuia dintre polițiști, Ihiel, cel care finalmente descoperă adevărul în privința morții lui Iohanan Blum și e deznădăjduit de faptul că nu este lăsat să facă public acest adevăr; e foarte stăpânit în rol, și-și calculează cu iscusință rarele izbucniri de furie neputincioasă. Fratele acestui destoinic polițist, Amos, este Maayan Blum; actorul scoate în relief cu naturalețe și cu haz mărginirea personajului, și prejudecățile lui religioase – ambii frați sunt coloniști, ambii sunt oameni cu frica lui Dumnezeu, ambii poartă kipa; dar fratele mare ține să afle adevărul despre moartea lui Blum, în timp ce mezinul e dispus să se mulțumească și cu o versiune amenajată a crimei.
Fiul Adinei este invitat la televiziune și se amorezează nebunește de crainică; aceasta e interpretată cu strălucire, în cheie rafinat grotescă, de Maayan Weisberg. Stăpânirea de sine profesională a crainicei Daphna, care nu-și trădează enervarea nici atunci când personajul căruia îi ia interviu se dovedește incapabil să dea vreun răspuns, e contrazisă violent de înjurăturile cumplite cu care iese din scenă în momentul în care nu mai e ”în emisie”. Ieșirea isterică a personajului, atunci când ajunge în situația de a-și mărturisi, hohotind de plâns, frustrările, este un alt moment jucat cu virtuozitate de actriță. Daphna e femeie măritată, dar în cele din urmă ea divorțează și se mărită cu Avner, în care a deșteptat un năvalnic avânt poetic. Momentul în care Dan Kiesler trece, declamându-și un poem, de la recitare la cânt, este un moment antologic pe care tînărul și dăruitul actor îl interpretează con brio. De Ruti, fiica Adinei, se amorezează nebunește Amos, fratele polițistului model, convins că sărutările lui o lecuiesc pe aleasa inimii lui de atracția pe care o simțea până nu demult față de femei; și perechea aceasta se căsătorește. La începutul spectacolului Liz Ravian joacă un personaj mai degrabă placid, preocupat de ale lui; dar apoi ea se transformă treptat-treptat, pe măsură ce înaintează acțiunea piesei, și justifică, pe cât e posibil, elanurile autocritice ale eroinei, care susține că nu mai e cea de dinainte, ci o ființă cu totul nouă, lăsând în același timp, cu mult tact, publicul să bănuiască în transformarea eroinei destulă amăgire și auto-amăgire.
Cititorii vor fi înțeles deja că, pe nesimțite, piesa abandonează tema isteriei naționaliste și a falsului eroism, alimentate, amândouă, de teama obsesivă pe care o inspiră atacurile teroriste, în favoarea temei fățărniciei religioase, prin care se acreditează minciuni și se afișează aparențe mirifice cu scopul de a ascunde realitățile triviale ale vieții. Îmi dau prea bine seama că există o strânsă legătură între fanatismul naționalist (demagogic adesea) și ipocrizia bigotă, dar mi-e greu să mă eliberez de sentimentul că dramaturgul, atât de inteligent și spiritual și pătrunzător în alte privințe, nu a tratat această legătură cu suficientă abilitate artistică, lăsând loc impresiei că, la un moment dat, piesa ”o cotește” arbitrar de la un subiect la altul.
Asta nu mă va împiedica totuși să afirm că și piesa, și spectacolul, cu momentele lor de satiră feroce, ating, cu luciditate și cu talent, teme politice și morale de actualitate și vitale, și produc o imensă satisfacție unui public care împărtășește cu încântare vederile lucide ale realizatorilor acestei montări.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
