Am publicat acum patru ani un roman (Două povești despre singurătate), în care prima poveste este una despre uitare și bătrânețe, despre neputință și însingurare. Ce se întâmplă atunci când se sfârșește amintirea?, se întreabă unul dintre personajele mele. Ca și scrisul, de altfel… Cuvintele care au alergat prin paginile poveștii s-au oprit fericite, la locurile lor. Și au apărut visele sumbre, toate au luat-o razna, tot așa cum se petrec lucrurile cu oamenii ajunși la bătrânețe. Ceva continuă să se mai învârtă prin căldura lor rătăcită. Să stai de pază… Măcar cinci minute… Să pășești prin beznă ca prin propria ta libertate. Să faci un pas și apoi să dispari. Atunci când o santinelă anonimă îți arată drumul periculos, să te întrebi: Doamnă, bătrânico, mamaie, băbuțo unde te duci? Bătrânii, de altfel, îndură ușor un refuz, se supun, pentru ei noaptea se face de necuprins, timpul devine pustiu și fără rost. Au, cum a spus cineva, timp de prisos și toată viața înapoi. Și foarte aproape de ei s-au zărit moartea vorbitului, a mersului, a statului în picioare, a statului acolo unde nimic nu mai e al tău, a dormitului noaptea. Nu moartea, de fapt, ci reîntoarcerea… Să nu-ți amintești nimic despre ziua de azi, ce altceva să mai ceri de la veșnicie? Și să dai o formă mai complicată unei lipse de speranță veche de când lumea. Adică, despre uitare e vorba.
Și totuși, n-am uitat… O viață întreagă le-am povestit elevilor mei despre Platon și despre Aristotel. Platon, le spuneam eu, a vrut să descopere ceva etern și neschimbător, adică ideile desăvârșite care sunt mai presus de lumea simțurilor. El considera aceste idei ca fiind mai reale decât toate fenomenele din natură. Și, adăugam eu de multe ori, după Platon la început a fost ideea de „cal”, apoi au venit în trap toți caii lumii simțurilor noastre. Prin urmare, chiar și ideea de „găină” a venit înaintea găinii și a oului. Așa cum se știe, Aristotel nu-l acceptă pe Platon atunci când spune că ideea de „găină” vine înaintea găinii. El vorbește despre „forma” găinii, care există prin însușirile speciale ale genului găină în fiecare găină. De exemplu, faptul că se ouă… După Aristotel, singurul lucru care mai rămâne este „materia” găinii. Dar găina nu mai există. N-am uitat cum mă priveau elevii mei, cu simpatie. Bine, am avut și șansa unei școli de elită!
Ce le mai spuneam? Se povestește că Socrate s-a oprit odată în fața unei tarabe din piață pe care erau expuse mai multe obiecte spre vânzare. În cele din urmă, Socrate a exclamat: iată ce multe și felurite lucruri de care eu nu am nevoie! Adevărata fericire nu depinde de lucrurile exterioare, cum ar fi luxul material, puterea politică sau sănătatea desăvârșită. Adevărata fericire înseamnă să nu te faci dependent de asemenea factori întâmplători și vătămători. Și tocmai pentru că nu depinde de acestea, ea poate fi dobândită de tot și nu mai poate fi pierdută dacă a fost deja cucerită. Ce ziceți, îi întrebam eu adesea, despre Diogenes? Cred că voi știți că locuia într-un butoi și avea o manta, un baston și o desagă pentru pâine. Astfel, era foarte greu să-i răpească cineva fericirea. Odată, Diogenes stătea la soare în fața butoiului, când a primit vizita lui Alexandru cel Mare, care s-a oprit lângă înțelept și l-a întrebat dacă își dorește ceva, pentru că el îi va îndeplini imediat dorința. Da, i-a răspuns înțeleptul, vreau să te miști din fața soarelui.
Hei, dacă am încerca, din când în când, să ne mișcăm și noi din fața soarelui!
