„Împotrivirea, răzvrătirea sau deznădejdea sufletului cheamă în scrisul său imaginile reconfortante ale măreţiei omului şi universului, producând liniştea, calmarea şi consolidarea spiritului.” – Dan Cristea
Geo Bogza (6 februarie 1908, Blejoi, Prahova–14 septembrie 1993, București) poet, prozator, jurnalist, teoretician al avangardei, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).
Geo Bogza este creatorul reportajului literar românesc, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii, 1953, Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeciși cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).
În egală măsură a fost teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoarre, Reabilitarea visului). Geo Bogza a editat revista „Urmuz” în 1928 şi a colaborat la publicaţii ale epocii precum „Bilete de papagal” sau „unu”.
Poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion. Autor al volumelor Jurnal de sex și Poemul invectivă, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie”, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă.
În calitate de ziarist, face călătorii în Spania și Franța și trimite pentru „Lumea românească” ciclul de reportaje-confesiune Tragedia poporului basc.
Din 1955, membru al Academiei Române și membru în Consiliul Național pentru Apărarea Păcii. În 1971 a fost decorat cu titlul de Erou al Muncii Socialiste iar în 1978 a primit Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor.
Copacul simfonic
Printre ceilalți copaci, liniștiți, el părea aproape nebun:
Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
Pe care exaltat le flutura în vânt.
Însuflețit era – și străbătut de atâtea fluide
Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.
Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
Sunetul fiindu-i atunci rostul unic, esențial.
Sub multele ramuri, fremătătoare, patetice,
Totul fu muzică: întinderea lumii și durata ei
Păduri, oceane, milenii și ere, o, cum le-am auzit!
Arătând stelelor drumul, iar vremii cadența secundelor
El purta prin noi, copleșitoarea imensitate,
Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.
Surse: Wikipedia, artline.ro, Poeții noștri, Istoria.md
Redacția Leviathan
Balada dromaderelor, versuri: Geo Bogza, muzica: Nicu Alifantis
Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu
