„O națiune secretă” sau „Armeni ascunși în Turcia” – articol de Madeleine Karacașian

În ultimii 10–15 ani, a început să se vorbească și să se scrie despre „cripto-armenii” din Turcia, o populație numeroasă de cetățeni, ai căror străbuni au trecut la religia islamică, în timpul Genocidului Armean din 1915–1923, însă cu o diferență: unii (cu deosebire copii, femei tinere etc.) au fost islamizați cu forța de către autoritățile otomane ale vremii, alții s-au apostaziat, pentru a scăpa de exterminarea fizică în marșurile morții, devenind cetățeni turci sau kurzi.

În zilele noastre, s-a ajuns la cea de-a cincea generație, la mai bine de un secol de la declanșarea tragediei, caracterizată drept „primul genocid al secolului XX”. Dar nimeni nu poate spune care este numărul exact al acestora, neexistând o evidență, ci presupuneri ale cercetătorilor acestui subiect. Se estimează de la câteva mii la câteva sute de mii sau chiar milioane, unii având cel puțin un strămoș armean.

Fapt este că tot acum 10–15 ani, ziarul bilingv armeano-turc „Agos” de la Istanbul (al cărui redactor-șef, Hrant Dink, a fost asasinat în 2007) a dezvăluit originea armeană a celei care a fost aviatoarea Sabiha Gokcen, o orfană pe care o adoptaseAtaturk. Dar și cazul avocatei de notorietate Fathiye Cetin (apărătoare în dosarul lui Hrant Dink), care a publicat volumul memorialistic Bunica mea (tradus și publicat la Editura Ararat, 2012), în care cititorul face cunoștință cu adevărul privind identitatea armeană a bunicii.

Începând din 2004, jurnaliștii Laure Marchand și Guillaume Perrier de la cotidianele „Le Figaro” și „Le Monde” au ajuns în Turcia. În afara obligațiilor lor obișnuite, au dat de acest subiect al „cripto-armenilor”, astfel că, la sfârșitul misiunii lor, au publicat volumul Turcia și fantoma armeană, cu subtitlul Pe urmele Genocidului. Lucrarea a fost tradusă și publicată la Editura Corint în 2015.

Cei doi jurnaliști francezi au umblat peste tot prin Anatolia, mai ales prin localitățile răsăritene (pe teritoriul Armeniei istorice), unde au descoperit fel și fel de cetățeni care și-au dezvăluit cu greu adevărata identitate armeană, ferindu-se de neplăceri.

Mai recent, ziaristul și scriitorul armean Avedis Hadjian a întreprins și el o acțiune de cercetare și identificare a zeci și sute de cazuri, care mai de care mai ciudate, dar impresionante, ale așa-zișilor „cripto-armeni”.

Trebuie spus că Avedis Hadjian s-a născut într-o familie de intelectuali din Siria (1968), instalată ulterior la Buenos Aires. Acolo, tânărul Avedis a devenit licențiat în jurnalism, apoi a studiat la Departamentul de Relații Internaționale al Universității Cambridge din Marea Britanie. Mai întâi a fost redactor la cotidianul „La Prensa”, apoi s-a mutat în SUA, unde a lucrat la CNN, „Bloomberg News”, „The Wall Street Journal”, colaborând la „Los Angeles Times”, „International Business Times” și „Le Monde Diplomatique” în calitate de corespondent de presă pe diverse continente. În ultimii ani s-a instalat la Veneția, unde predă cursuri de limbă și istorie armeană la seminariștii de la Congregația Mekhitaristă de pe insula San Lazzaro.

Avedis Hadjian auzise din adolescență despre acești „cripto-armeni”, descendenți ai familiilor masacrate în timpul Genocidului și și-a dorit să călătorească în Turcia. Așa se face că, începând din 2011, acest jurnalist curios și experimentat, aflându-se în Turcia, a desfășurat o amplă activitate de identificare a acestor oameni, iar peregrinările sale prin Sasun, Garin, Muș, Kharpert, Tunceli, Diyarbakir, în Cilicia de odinioară etc., au fost absolut pasionante. Rezultatul cercetărilor sale asidue s-a concretizat într-o lucrare de mari dimensiuni (aproape 600 de pagini, cu ilustrații), Secret Nation: The Hidden Armenians of Turkey, publicată la editura londoneză Bloomsbury.

El a întâlnit tot felul de cazuri – unii trăiau ca o familie, alții constituiau sate întregi sau cartiere. Unii dintre cei convertiți își continuau viața ascunsă ca armeni, căsătorindu-se între ei și, din ce în ce mai multe cazuri, se întorseseră, pe ascuns sau fățiș, la creștinism. La Tunceli, Dersimul de azi, Avedis Hadjian a găsit cei mai mulți armeni. Iar la Diyarbakir (fostul Tigranakert), biserica armeană „Sf. Ghiragos” fusese restaurată în 2011 și redată cultului armean, celelalte lăcașuri de cult fiind fie în ruină, fie demolate.

Relatările celor cunoscuți drept „cripto-armeni”, chiar și la a cincea generație, erau deosebit de interesante, autorul fiind fascinat de fiecare caz întâlnit, mai ales de cei care, învingând greutățile, își căpătaseră conștiința apartenenței naționale, alții erau tot mai interesați să învețe limba, sporind atenția față de segmentul rămas în viață.

Un caz aparte i s-a părut un grup de turci musulmani după înfățișare, pe care i-a urmărit urcând în vârful unui munte. Umblând pe urmele lor, constată că mergeau la o bisericuță armeană izolată. A ajuns din urmă o adolescentă cu o traistă pe umăr, dar pe care observă că era desenată o cruce armeană. În momentul în care vrea să fotografieze această imagine, fata își ascunde fața, răspunzând în engleză: „Noi suntem musulmani!” la întrebarea lui în turcă dacă e armeancă. Fata a întors traista pe cealaltă parte. Da, au fost și asemenea momente. Pentru autor a fost un moment tulburător, imortalizat în fotografia de pe coperta volumului Secret Nation: The Hidden Armenians of Turkey, extrem de bogat în informații.

Să sperăm că volumul se va traduce cât de curând la Editura Ararat, mai ales în urma recentei vizite a autorului la București, cu prilejul comemorării a 108 ani de la Genocidul Armean, când s-a întâlnit și cu viitorii săi cititori, cărora le-a vorbit despre demersul său captivant. Cartea are un caracter jurnalistic, etnografic, nu academic. Putem spune că și această carte  „se înscrie într-un fenomen mai complex de renaștere a unei lumi pierdute”, cum notează istoricul Sorin Antohi în Prefața la volumul Turcia și fantoma armeană.