Răsfățatul marilor festivaluri teatrale din lume, copilul mereu teribil al scenei contemporane, care a jucat și a fost aplaudat în peste 50 de țări, Pippo Delbono a revenit la Timișoara în preajma sărbătorilor de iarnă. Anul trecut, când orașul a fost Capitală culturală europeană, iar Festivalul de Dramaturgie Românească organizat de Teatrul Național „Mihai Eminescu” a avut un generic special – „Anotimpurile FEST-FDR” – și o consistentă și foarte valoroasă componentă internațională, Pippo Delbono a fost ovaționat aici pentru La Gioia (2018), spectacol care îngemănează „posibilitatea de a găsi bucuria în timp ce suntem prinși în vâltoarea vieții”. La finele lui 2024, când Festivalul a focusat cu precădere dramaturgia noastră națională și preț de opt zile în cursul lunii decembrie a reunit producții teatrale din București, Constanța, Craiova, Sibiu, Tg. Mureș alături de o premieră a teatrului-gazdă (Absurdinia – după Caragiale, Urmuz, Arghezi și Vișniec, în regia lui Gavriil Pinte), în deschiderea acestei manifestări artistice, timișorenii și prietenii festivalului de pretutindeni au avut ocazia de a vedea, în două reprezentații, cea mai nouă producție a renumitului regizor și actor italian de teatru și de film, creator de spectacole de operă și de concerte speciale cu mari muzicieni. Este vorba despre Trezirea (Il Risveglio), un spectacol produs de Compania Pippo Delbono în colaborare cu Emilia Romagna Teatro ERT/Teatro Nazionale (Italia) și mai mulți coproducători europeni între care și Naționalul timișorean, care între 8 și 11 iunie a.c. a găzduit deopotrivă repetițiile generale ale spectacolului, ca o poartă deschisă spre laboratorul de creație al acestui original om de teatru.
Prin excelență acompaniată de un important vector autobiografic, opera lui Pippo Debono se îmbogățește, iată, cu încă un spectacol traversat și el de tulburătoare contradicții. Aici se împletesc durerea cu speranța întru renaștere din propria cenușă a sufletului ars de dor, mistuit de absență, iar multiplele frici existențiale se convertesc în curajul de a explora din nou misterul mereu mirabil al vieții, ca o sublimare tămăduitoare. Asistăm la un film interior ce ni se descoperă treptat, într-un ritm fluid, antrenant. De la amprentele unei tinereți marcate de duioasă nostalgie pe două voci legată de evocarea părinților sau traversate de irezistibil haz când aduce, bunăoară, în prim-plan alegerea unei facultății la care să se înscrie, suntem conduși să urmărim, pe meandrele mereu seducătoare, captivante ale memoriei afective, popasuri definitorii, întâlniri providențiale, pierderi iremediabile, până la un prezent cu apăsarea lui înnegurată. Prin această nouă producție a sa, artistul îi aduce un omagiu lui Bobò, companionul său de creație timp de două decenii, surdo-mutul pe care l-a salvat dintr-un azil psihiatric unde era internat de peste 40 de ani, acel omuleț mereu viu în luminile reflectoarelor, la care a descoperit o rafinată înțelegere a sensului profund al teatrului. Pentru însuși faptul de a fi fost alcătuit cum era alcătuit, a ajuns să îl numească „frate, tată, fiu”. El i-a hrănit inspirația mai mult decât oricare dintre cei ce alcătuiesc originala companie de artiști nonconformiști, marginalizați ai societății ca și personajele din teatrul lui Pippo Delbono. Cel care a uimit-o pe inegalabila Pina Bausch, cucerind-o iremediabil prin adevărul lui omenesc special, Bobò, a plecat din această lume în 2019. Spectacol al unei pierderi personale, Trezirea este un demers scenic clădit pe un scenariu în care nu-i veți mai regăsi nici măcar fragmentar sau la modul transfigurat pe autorii care i-au stat mereu la inimă lui Pippo Delbono, căci el lasă aici propriul eu să se exprime nemijlocit prin meditații și versuri pe care le scrie în ultima vreme. Țesut cu aceeași inefabilă contopire dintre teatru, poezie, muzică, video și dans, constantă profund definitorie a artei sale, spectacolul Trezirea reverberează exploziv și copleșitor, cu certe valențe de universalitate, aducând fără vreo sforțare sau dificultate sentimentul că „povestea” ne privește însă pe toți.
Pe scena cuprinsă de negură, evocatoare a unei înfricoșătoare imensități, la început, abia zărit, artistul așezat în scaun ține în mâini filele manuscrisului. Recită cu glasul său cald, vibrant, grav, penetrant: „Trezește-te !/ Trebuie să simți mirosul roșu al dimineții/ Nu-ți fie frică/ Este timpul să vorbim despre misterul vieții.” Cuvinte adânci. Cum nu pot fi decât cele atât de simple. Viața este chemată să umple pustiul său interior, să alunge moartea sufletului așa cum este alungat întunericul la mijirea zorilor ce se profilează în fundalul scenei. Pe tot parcursul derulării reprezentației (numai cu puțin peste un ceas ce curge ca o prea trecătoare clipă), acest ecran din fundal, imens, nuanțat eclerat, va fi un excelent sesimograf, un curcubeu de trăiri ce curg prin lume și prin cel în care s-au contopit experiențele personale cu clipele lor bune și cu cele sfâșietor evocate de eul mărturisitor. Acolo, în scaunul lui, artistul-poet își contorsionează trupul, își agită brațele cu mișcările guvernate de dansul propriului spirit. „Acum aș vrea să merg din nou/ Să alerg din nou. Să zbor din nou”, recită Pippo. Iar pe același ecran, vedem imaginea foarte tânără a Ornellei Vanoni și o auzim interpretând neuitatul ei hit Mâine va fi o altă zi. „Doamna cântecului italian” este acum nonagenară, ne aduce aminte poetul-interpret. Dar vigoarea melodiei nu a pălit. Transfer de substanță temporală și energetică. O „alchimie” inefabilă ca aceea chemată să lucreze în lenta, anevoiasa dar hotărâta voință de a învinge întunericul din sine, care l-a invadat și l-a făcut captiv. „Este o trezire după furtună” în crescendo urmărită prin cuvântul rostit, reverberat, revelator. Potențată de acordurile duioase ori sfâșietoare, abia „șoptite” sau violent penetrante ale violoncelului înmăiestrit prin talent de maestrul Giovanni Ricciardi mereu prezent în scenă, alter ego oficiind o veritabilă călătorie muzicală și lirică pe harta sufletului mărită sub o lupă și neiertărtoare, dar și eliberatoare.
Cultivând un teatru ce se naște mereu ca o înfruntare dintre artă și viață, Pippo Delbono nu poate privilegia „turnul de fildeș”. Numit cândva, „poet al mâniei”, așa cum l-am descoperit și în spațiul unor festivaluri teatrale românești în spectacole precum Urlo sau Orhidee, greu de uitat pentru cei care le-au văzut, nu-și reprimă nici aici, când vorbește de o nouă suferință personală, vehemența interogativă la adresa unei lumi care nu contenește de a o lua razna. Iar coșmarurile, zbuciumul, zbaterile interioare se aliniază în aceeași paradigmă afectivă cu încleștările violente care îi biciuie propria conștiință venind dinspre o exterioritate care rănește și revoltă. O sugerează fără tăgadă proiecțiile cu imagini ale războiului din Vietnam ori acea scrisoare de pe frontul ucrainean, metafore grăitoare pentru „războiul meu interior”, ritmate într-un fel de songurile formației la modă spre sfârșitul anilor ’60, Jefferson Airplane. „Trebuie să dansezi, să dansezi în vreme de război”, clamează poetul-interpret. Prin sinuozități sau volute surprinzătoare, tot atâtea căi prin care încearcă să-și alunge spaimele, frustrările, slăbiciunile și să devină prieten cu trecutul, cu umbrele lui apăsătoare, el ne face părtași la propria „Golgotă spinoasă”. Cu acea tresărire încă impregnată de frică („Frică de viață, frică de iubire, frică de a rămâne fără iubire”), dar față de care se poate imagina mergând mai departe. Asta îi aduce o binefăcătoare revelație: „Vreau oameni în jurul meu!” Actorii, rând pe rând, îl îmbrățișează ca într-un ritual al alungării singurătăților, pentru ca apoi să îl înconjoare într-un dans al corpurilor, ca întotdeauna în spectacolele sale, departe de rigorile impuse de clasiciști, ca și de coregrafii contemporani, dar de impact emoțional fremătător. Este o horă a empatiei și solidarității întru omenesc, ce descleștează zonele cele mai profunde și izbăvește. În finalul jalonat de acordurile melodiei La vie en rose, pe ecranul uriaș, dominând acum totul – scena cu minima ei recuzită și actorii-dansatori – rulează, la nesfârșit, proiecția cu un Bobò supradimensionat, înveșmântat în alb și negru, claun universal, ca un simbol nepieritor al puterii și expresive și vindecătoare a teatrului.
