Pseudonimul literar al lui Alexis Léger, 31 mai 1887, Point-á-Pitre, Guadeloupe, Franța–20 septembrie 1975, Hyères, Provence-Côte d’Azur, Franța, poet și diplomat, Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1960.
Motivația Juriului Nobel
Juriul Nobel a motivat decernarea premiului pentru Literatură lui Saint-John Perse astfel: „pentru zborul avântat și imaginația vie a poeziei sale, care reflectă în mod vizionar condițiile vremii noastre.”
Poezia sa reintegrează experiența suprarealistă, fiind totodată o construcție riguros calculată și îl situează printre cei mai importanți poeți francezi ai secolului al XX-lea și, fără îndoiala, printre cei mai traduși, în ciuda dificultăților ridicate de vocabularul deosebit de bogat al acestei poezii clasice și baroce totodată.
Volume publicate:
Éloges (Elegii), (1911), Amitié du Prince (Prietenia Prințului), (1924); Anabase, (1924), Exil, (1942), Pluies (Ploi), (1943), Neiges (Zăpezi), (1944), Vents (Vânturi), (1946), Amers (Repere pe mare), (1957), Chronique (Cronică), (1960), L’Ordre des oiseaux (Ordinul păsărilor), (1962), Pour Dante (Pentru Dante), (1965).
Elogii
Cărnurile sfârâie în vânt, sosurile se-ngroaşă
şi fumul suie drumurile abrupt şi îl ajunge pe cel care mergea.
Atunci Visătorul cu obraji murdari
se smulge
dintr-un vechi vis brăzdat de asprimi, de vicleşug şi de străluciri,
şi ornat de sudori, spre mirosurile cărnii
coboară
ca o femeie care-şi târăşte: pânzeturi, văluri şi păr despletit.
Traducere de Aurel Rău
Pentru a sărbători o copilărie
Și slujnicele mamei, fete voinice și lucioase….Și pleoapele noastre fabuloase… O, limpezimi! O, privilegii!
Chemând fiece lucru, proclamam că-i mare, chemând fiece animal, că-i frumos și bun.
O, mai marile mele
flori printre frunzele roșii, vorace devorând preafrumoasele mele
gângănii verzi! Boschetele în grădină miroseau a cimitir de familie. Și o foarte mică soră murise: avusesem sicriul ei de mahon, plăcut mirositor, între oglinzile din trei camere. Dar pământul se încovoia în jocurile noastre precum slujnica aceea
care are drept la scaun când rămânem în casă.
…Vegetale fervori, o limpezimi, o privilegii!…
Și apoi muștele, acel soi de muște, spre ultima terasă a grădinii, așișderi unui cântec de lumină!
…Mi-aduc aminte sarea pe care doica cea galbenă trebuia s-o șteargă la colțul ochilor mei.
Vrăjitorul negru în bucătărie rostea înțelepciuni categorice: „Lumea-i o pirogă ce învârtindu-se și tot învârtindu-se nu mai știe dacă vântul vrea să râdă ori să plângă…”
Și pe dată ochii mei încercau să zugrăvească
o lume legănată printre ape sclipitoare, cunoșteau catargul neted din trunchiuri de copaci, gabia sub frunzet și vergile, hobanele de liane,
unde prea lungi, florile
sfârșeau în strigăt de papagali!.
Traducere de Petre Stoica
Cartea
Și ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraș, îți stârnea în piept nașterea obscură a graiului:
«…Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se rotește – cum să păzesc, Doamne, căile tale?
…Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseși cu sarea singurătății tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale și al marilor tale zbucniri de glas?»
– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, față-n față cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, așteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărțind norii-n fața așteptării ochilor tăi.
Traducere de Aurel Rău
