Migrarea primilor musulmani în Abisinia (Etiopia de astăzi) constituie un eveniment de importanță majoră în istoria timpurie a islamului. Acest episod, generat de persecuțiile exercitate asupra comunității musulmane din Mecca, poate fi considerat momentul fondator al contactelor și relațiilor dintre musulmani și creștini. Prezentul articol își propune să ofere o analiză sintetică a contextului în care a avut loc această migrație, precum și a principalelor etape și consecințe ale acesteia.
În mod similar cu situația întâlnită în cazul altor profeți și fondatori de religii, predicarea publică a mesajului islamic de către Profetul Muhammad la Mecca, începând cu anul 613 d.Hr., a atras inițial adepți mai ales din rândul categoriilor sociale marginalizate. Printre primii convertiți se numărau persoane aflate într-o poziție vulnerabilă în structura tribală a societății meccane, precum Ammar ibn Yasir, fiul unor sclavi, orbul Ibn Umm Makhtum și fostul sclav abisinian Bilal. Această componență socială a noii comunități religioase a constituit un factor suplimentar de respingere a islamului de către elitele tribului Quraysh (tribul ce conducea Mecca), care îl percepeau drept o religie a celor slabi și lipsiți de prestigiu.
Într-o primă etapă, opoziția față de musulmani s-a manifestat prin forme de intimidare și presiune socială. Ulterior, căpeteniile orașului Mecca au decis, în mod colectiv, începerea unei persecuții sistematice. Majoritatea primilor musulmani nu beneficiau de protecția unor clanuri puternice, fiind fie persoane izolate social, fie sclavi aflați în serviciul căpeteniilor, ceea ce i-a expus în mod direct represiunilor. Sursele islamice consemnează numeroase episoade de violență, precum torturarea lui Bilal de către stăpânul său, Umayya ibn Khalaf, care a încercat să-l constrângă să renunțe la credința sa prin supunerea la pedepse fizice severe. Eliberarea acestuia a fost posibilă prin intervenția lui Abu Bakr, devotatul adept și prieten al Profetului, care i-a răscumpărat libertatea. Un alt caz notabil este cel al lui Ammar ibn Yasir și al mamei sale, Sumayyah, aceasta din urmă fiind ucisă cu o suliță înfiptă în abdomen de către Abu Jahl, unul dintre marii oponenți ai lui Muhammad, pentru refuzul ei de a abandona islamul. Ammar a supraviețuit simulând o retractare a credinței sale. De asemenea, convertirea lui Uthman ibn Affan, viitor ginere al Profetului, a provocat reacții violente din partea familiei sale ce a încercat să-l ardă de viu, iar Musʿab ibn ʿUmayr a fost și el exclus din mediul familial după acceptarea islamului. Exemplele menționate ilustrează caracterul sistematic și intens al persecuțiilor exercitate asupra noii comunități religioase. În ciuda acestui fapt, numărul musulmanilor a tot crescut, captivați de mesajul Coranului.
Persecuția a continuat până în jurul anului 615 d.Hr., moment în care Profetul Muhammad a recomandat ca musulmanii aflați în situații deosebit de vulnerabile – lipsiți de protecție familială sau supuși abuzurilor – să părăsească Mecca și să se refugieze în Regatul Abisiniei, situat în actuala Etiopia. Alegerea acestui teritoriu a fost motivată de reputația conducătorului său creștin, Negusul din Abisinia, recunoscut ca un suveran drept și imparțial. Muhammad a refuzat însă să părăsească Mecca, considerând că misiunea sa profetică îl obliga să rămână în cetate pentru a transmite în continuare mesajul revelat de Dumnezeu poporului său.
Primul val al migrației musulmane către Abisinia a fost constituit dintr-un grup restrâns de aproximativ douăsprezece persoane, care au reușit, potrivit tradiției, să traverseze pe timpul nopții deșertul până la țărmul Mării Roșii și să ajungă pe coastele africane cu ajutorul a două ambarcațiuni. Ulterior, alte grupuri de musulmani au părăsit Mecca în mod gradual, ceea ce a condus la creșterea numărului refugiaților din Abisinia. Majoritatea surselor indică un total cuprins între 80 și 83 de persoane, bărbați și femei, în timp ce alte relatări menționează un număr chiar mai mare. Printre acești refugiați se aflau și membri ai familiei Profetului, precum Ruqayyah, fiica sa, împreună cu soțul acesteia, Uthman ibn Affan, precum și Ja’far ibn Abu Talib, vărul Profetului și una dintre figurile proeminente ale grupului de emigranți.
Informate despre această plecare, căpeteniile tribului Quraysh au decis să trimită o delegație la curtea regelui abisinian Ashama, cunoscut sub titlul de An-Najashi („Negusul”), cu scopul de a solicita „repatrierea” refugiaților musulmani. Misiunea diplomatică meccană a fost condusă de Amr ibn al-As, care avea să devină, câteva decenii mai târziu, unul dintre cei mai importanți comandanți militari ai armatelor islamice și cuceritor al Egiptului. Ajunsă la palatul regal din Axum, capitala Regatului Abisiniei, delegația meccană a oferit numeroase daruri regelui și membrilor anturajului său, conform uzanțelor diplomatice ale epocii. În cadrul audienței, solii Qurayșiților au prezentat refugiații musulmani drept indivizi care și-ar fi trădat propriul trib, familiile și credința strămoșească, adoptând o nouă religie care nu corespundea nici tradiției politeiste meccane, nici creștinismului practicat în Abisinia. Ei au susținut că aceștia s-ar fi refugiat pe teritoriul regatului fără consimțământul comunității de origine și au solicitat ca regele să-i expulzeze și să-i trimită înapoi la Mecca, pentru a fi judecați de căpeteniile și bătrânii tribului lor, sub acuzația de abandonare a obiceiurilor străvechi și de încălcare a normelor sociale tradiționale.
Regele Ashama a ascultat cu atenție solicitarea delegației și a apreciat gravitatea problemei prezentate. Acesta a dispus convocarea refugiaților musulmani în fața curții regale, pentru a le oferi posibilitatea de a-și expune propria poziție. În ziua următoare, musulmanii s-au prezentat în fața suveranului și a elitei politice și religioase a regatului, în prezența consilierilor săi, a episcopilor și egumenilor, precum și a comandanților militari abisinieni, în cadrul unui consiliu menit să hotărască soarta acestora. De față se aflau și acuzatorii din partea tribului Quraysh, ostili islamului.
Potrivit surselor islamice, suveranul abisinian a adresat refugiaților musulmani o serie de întrebări privind natura credinței lor, motivele care i-au determinat să părăsească comunitatea de origine și scopul prezenței lor pe teritoriul regatului său. În numele grupului de emigranți, și în calitate de lider al acestora, a luat cuvântul Jaʿfar ibn Abu Talib, vărul Profetului Muhammad, care, conform tradiției, a rostit următorul discurs: „O, rege! Am fost împinși în adâncurile ignoranței și ale barbariei. Am adorat idoli, am trăit în necurăție, am mâncat mortăciuni și am vorbit lucruri păcătoase. Am nesocotit orice simțământ de omenie și îndatoririle ospitalității și bunei vecinătăți au fost neglijate. Nu cunoșteam altă lege în afară de legea celui mai puternic, până când Dumnezeu a ridicat dintre noi un mesager, un om de a cărui naștere, bună-credință, cinste și puritate nu ne îndoim. El ne-a chemat la Unicitatea lui Dumnezeu și ne-a învățat să nu-I asociem nimic Lui. Ne-a interzis să mai venerăm idoli și ne-a poruncit să spunem adevărul, să fim credincioși îndatoririlor noastre, să fim milostivi și să respectăm drepturile vecinilor, ale cunoștințelor și ale rudelor noastre. Ne-a interzis să vorbim urât despre femei sau să mâncăm hrana orfanilor. Ne-a poruncit să ne lepădăm de păcate și să ne abținem de la rău, să facem rugăciuni, să dăm pomană și să ținem post. Noi am crezut în el, i-am acceptat învățăturile și porunca de a-l venera pe Dumnezeu și de a nu asocia nimic altceva cu El. Am permis ceea ce el a permis și am interzis ceea ce el a interzis. Din acest motiv poporul nostru s-a ridicat împotriva noastră și ne-a persecutat pentru a ne face să renunțăm la credința în Dumnezeu și să ne întoarcem la idoli și la alte lucruri necurate. Ne-au torturat și ne-au bătut până când n-am mai avut nicio siguranță printre ei și am venit în țara ta, unde sperăm că ne vei apăra de tiranie.”
Impresionat de discursul lui Jaʿfar, redat printr-un tălmăcitor, regele i-a cerut acestuia să-i prezinte ceva din mesajele pe care Dumnezeu i le-a transmis profetului din Mecca. Jaʿfar a recitat atunci din Coran următoarele versete din Sura „Mariei”: „Aminteşte-o pe Maria în Carte când se retrase de la ei într-un loc de la Răsărit. Ea puse un văl între ea şi ai săi şi Noi i-am trimis duhul Nostru [Arhanghelul Gavriil] ce i se înfăţişă ca un bărbat desăvârşit. Ea spuse: «La Milostivul caut izbăvire de tine, dacă tu te temi!» El spuse: «Eu sunt doar trimisul Domnului tău ca să-ţi vestesc un fecior curat.» Ea spuse: «Cum aş putea avea un fecior când nici un om nu m-a atins, şi femeie ușoară eu nu sunt.» El spuse: «Aşa va fi să fie. Domnul tău spuse: Aceasta Îmi este uşor. Vom face din el un semn pentru oameni ca milostivenie de la Noi. Porunca este neclintită.»” (Sura 19:16–21).
La auzul recitării melodice în limba arabă și după explicarea sensului versetelor referitoare la Buna-Vestire, suveranul, un creștin devotat, a fost profund emoționat și a izbucnit în lacrimi, spunând: „Se pare că aceste cuvinte, precum cele ale lui Iisus, sunt raze de lumină care provin de la aceeași sursă.” Ulterior, s-a întors către membrii delegației tribului Quraysh și le-a zis: „Mă tem că nu vă pot înapoia acești refugiați. În regatul meu, ei sunt liberi să trăiască și să venereze ce vor după bunul lor plac.”
După acest eșesc diplomatic, delegația tribului Quraysh s-a prezentat din nou, în ziua următoare, în fața suveranului abisinian, afirmând că musulmanii ar nutri ură față de Iisus Hristos și ar avea credințe defăimătoare la adresa sa. Tulburat de aceste acuzații, regele a dispus convocarea din nou a refugiaților musulmani și l-a chemat pe Jaʿfar pentru a oferi clarificări, adresându-i întrebarea: „Ce spuneți voi despre Hristos?”
Jaʿfar a răspuns: „Noi spunem despre Iisus Hristos doar ceea ce ne-a învățat Profetul nostru. Iisus este robul lui Dumnezeu, mesagerul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-a transmis Fecioarei Maria.” La auzul răspunsului, regele ar fi zâmbit și ar fi spus: „Binecuvântat să fii tu și binecvuântat să fie învățătorul tău!”. Apoi s-a ridicat de pe jilț, s-a apropiat de Jaʿfar și a trasat cu sceptrul o linie între cei doi, zicând: „Diferența între ceea ce credem noi și ceea ce credeți voi este mai subțire decât această linie!”. Ulterior, le-a spus trimișilor veniți din partea tribului Quraysh că se pot retrage, să-și ia darurile și să plece, căci nu le va permite să le facă vreun rău musulmanilor. Refugiații au putut rămâne în siguranță pe teritoriul african timp de mai mulți ani, până la aflarea veștii despre emigrarea Profetului Muhammad la Medina, în anul 622 d.Hr., moment în care au decis să i se alăture.
Acest eveniment al migrației în Abisinia din anul 615 d.Hr este considerat primul contact istoric cert și documentat dintre creștini și musulmani. Atitudinea favorabilă a suveranului abisinian față de refugiații musulmani poate fi explicată, în mod plauzibil, printr-o bună cunoaștere a învățăturilor evanghelice. În acest sens, comportamentul suveranului evocă un pasaj puțin discutat din Noul Testament, consemnat în Evanghelia după Marcu, în care apostolul Ioan îi aduce o plângere lui Hristos cu privire la un exorcist care săvârșea minuni în Numele Său, fără a face parte din grupul ucenicilor. Răspunsul lui Hristos a fost: „Nu-l opriți, căci nu este nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău; căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.” (Marcu 9:39–40). În mod similar, regele abisinian pare să fi înțeles că musulmanii nu erau doar persoane persecutate care necesitau protecție, ci și credincioși care îl respectau pe Iisus și nu îl denigrau, chiar dacă nu aparțineau comunității creștine și nu primiseră botezul în Numele Său.
După mai mulți ani, Profetul Muhammad a oferit un exemplu comparabil de deschidere față de creștini atunci când o delegație de nobili arabi creștini din Najran, inclusiv preoți și monahi, s-a deplasat la Medina. Aceștia, neavând un loc propriu de rugăciune, au primit permisiunea de a se ruga chiar în Moscheea Profetului (Al-Masjid Al-Nabawi), orientându-se însă spre răsărit, și nu spre Mecca. Atitudinea de respect și înțelegere față de creștini, considerați Ahl al-Kitab („Oameni ai Cărții”), este fundamentată în mai multe versete coranice care subliniază drepturile și statutul conferit lor în cadrul tradiției islamice.
Toate acestea ilustrează importanța conviețuirii pașnice într-o lume marcată de diviziuni religioase, subliniind necesitatea de a avea deschidere față de credința altora și de a trata fiecare persoană cu respect.
Bibliografie și lecturi recomandate:
El-Affendi, Abdelwahab, Despre Muhammed. Perspectiva occidentală despre profetul islamului (scurtă antologie de texte despre Profetul Muhammed din secolul XVIII și până în prezent), trad. Asociația Musulmanilor din România, Richmond, Legacy Publishing, 2013;
Al-Mubarakpuri, Safi-Ur-Rahman, Ar-Rahiq Al-Makhtum (Nectarul Pecetluit). Biografia Nobilului Profet, trad. Liga Islamică și Culturală din România, București, Editura Islam, 2006;
Gheorghiu, Constantin Virgil, Viața lui Mahomed, trad. Gheorghiță Ciocioi, București, Editura Sofia, 2016;
Haykal, Muhammad Husayn, Viața lui Muhammad, trad. Dr. Ahmad Mazhar N., Prof. Nicolae Dobrișan, București, Cris Book Universal, 1999;
Lings, Martin, Viața Profetului Muhammad. Biografia Profetului și originile islamului conform celor mai vechi surse, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2022;
Ishaq, Muhammad Ibn, The Life of Muhammad. A Translation of Ishaq’s Sirat Rasul Allah, trad. A. Guillaume, Oxford, New York, Oxford University Press, 1967;
Rogerson, Barnaby, Profetul Mahomed. O biografie, trad. Alexandru Racu, Iași, București, Editura Polirom, 2015;
Stoddart, William, What the religions say about each others? Christian attitudes toward Islam and Islamic attitudes toward Chrsitianity, San Rafael, Sophia Perennis, 2008.
