Sărbătoarea Sacrificiului, cunoscută în limba arabă sub denumirea de Eid al-Adha, iar în limba turcă drept Kurban Bayram, este cea mai importantă sărbătoare a musulmanilor. Aceasta coincide cu perioada Hajj-ului, marele pelerinaj anual de la Mecca, unul dintre cei cinci stâlpi fundamentali ai credinței islamice. Denumită și Eid al-Kabir sau Büyük Bayram („Sărbătoarea cea Mare”), această sărbătoare ocupă un loc aparte în viața spirituală a comunității musulmane, evocând valori precum credința, supunerea față de voința divină, sacrificiul și solidaritatea umană. Prin semnificațiile sale religioase și sociale, Sărbătoarea Sacrificiului reprezintă nu doar un moment de profundă reflecție spirituală, ci și o expresie a coeziunii și generozității comunitare. În cele ce urmează, vom încerca să surprindem, pe scurt, originile și semnificațiile acestei importante sărbători ce demonstrează caracterul avraamic al islamului.
Religia musulmană consacră două mari sărbători religioase, denumite în limba arabă al-Eidayn („cele două Eid-uri”): Eid al-Fitr („Sărbătoarea Încheierii Postului”), cunoscută în tradiția turcă sub numele de Ramazan Bayram, celebrată la 1 Shawwal, imediat după încheierea lunii Ramadan, și Eid al-Adha („Sărbătoarea Sacrificiului”), numită în turcă Kurban Bayram, celebrată la 10 Dhul-Hijjah, ultima lună a calendarului islamic și luna dedicată marelui pelerinaj de la Mecca. Pe lângă aceste două mari sărbători, tradiția islamică include și alte zile și nopți cu semnificație religioasă și comemorativă deosebită, precum Mawlid al-Nabi („Nașterea Profetului Muhammad”), Așura, ziua de Arafah și altele. Cu toate acestea, Eid al-Fitr și Eid al-Adha ocupă un statut privilegiat în cadrul vieții religioase musulmane. În dimineața primei zile a fiecăreia dintre aceste sărbători este oficiată rugăciunea specială de sărbătoare, Salat al-Eid, la care participă întreaga comunitate musulmană, iar postul este interzis, aceste zile fiind consacrate bucuriei, comuniunii și celebrării. Originile celor două sărbători (al-Eidayn) se regăsesc în perioada vieții Profetului Muhammad, după emigrarea (Hegira) sa de la Mecca la Medina, în anul 622 d.Hr. Potrivit unui hadith (relatare profetică) se menționează că:
„Oamenii din perioada Jahiliyyah [Epoca preislamică] aveau două zile în fiecare an în care se distrau și sărbătoreau. Când Trimisul lui Dumnezeu (Pacea și binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra lui!) a venit la Medina, a spus: «Aveați două zile în care vă bucurați și vă jucați, însă Dumnezeu v-a oferit în schimb ceva mai bun decât acestea: ziua de Al-Fitr și ziua de Al-Adha.»” (Sunnan An-Nasa’i).
Dacă prima dintre cele două mari sărbători islamice, Eid al-Fitr, este strâns legată de încheierea postului din luna Ramadan, cea de-a doua, Eid al-Adha, se află în directă conexiune cu ritualurile pelerinajului de la Mecca și cu memoria Profetului Avraam (Sayyidina Ibrahim). Coranul și tradiția islamică îi atribuie lui Avraam instituirea pelerinajului (Hajj) și consacrarea principalelor ritualuri asociate acestuia, inclusiv actul sacrificial. Potrivit credinței islamice, Kaaba – sanctuarul cubic situat în centrul Marii Moschei din Mecca – a fost ridicată de Avraam împreună cu fiul său Ismail, în ascultare față de porunca divină (Coran, Sura 2:125–127). De asemenea, tot ei au fost cei care au chemat pentru prima dată omenirea la împlinirea pelerinajului, la porunca lui Dumnezeu (Sura 22:26–27).
Ritualul sacrificiului asociat pelerinajului de la Mecca își are însă originea într-un episod din viața Profetului Avraam anterior momentului construirii Kaabei. În tradiția islamică, Avraam este considerat modelul desăvârșit al credinciosului supus voinței divine, un adevărat „musulman” în sensul originar al termenului, acela de om care se abandonează în întregime lui Dumnezeu. Astfel, atunci când i s-a poruncit să își sacrifice fiul, Avraam nu a ezitat și nu s-a împotrivit, ci a acceptat fără rezerve împlinirea voinței divine.
Relatarea coranică a acestui episod (Sura 37, versetele 101–111) prezintă însă câteva diferențe semnificative față de narațiunea biblică din Cartea Facerii (Geneza), capitolul 22. În textul coranic nu este menționat nici locul sacrificiului – identificat în Biblie cu ținutul Moria – și nici numele fiului lui Avraam. Din acest motiv, o parte dintre exegeții musulmani au considerat că fiul destinat sacrificiului nu ar fi fost Isaac, ci Ismail, fiul cel mare al lui Avraam și strămoșul tradițional al arabilor, iar locul desfășurării episodului ar fi fost în apropiere de Mecca. Mai importantă decât aceste diferențe de ordin istoric sau geografic este însă dimensiunea teologică a relatării coranice. Spre deosebire de textul biblic, unde Avraam nu îi dezvăluie lui Isaac intenția sa, Coranul insistă asupra acceptării voluntare a sacrificiului de către fiu. Avraam îi comunică acestuia porunca primită, iar răspunsul fiului exprimă aceeași deplină supunere față de voința divină: „O, tată! Fă ceea ce ți s-a poruncit și mă vei afla printre cei răbdători, dacă Dumnezeu voiește!” (Sura 37:102). În această perspectivă, atât tatăl, cât și fiul aleg în mod conștient și liber să se supună hotărârii lui Dumnezeu, transformând episodul într-un model exemplar al credinței și al ascultării absolute. În continuare, relatarea coranică urmează îndeaproape tradiția biblică: sacrificiul uman nu mai are loc, iar fiul este răscumpărat prin jertfirea unui berbec. Amintirea acestui episod fundamental din tradiția islamică – ce ilustrează supunerea deplină a lui Avraam și a fiului său față de voința divină – este reactualizată anual cu ocazia Sărbătorii Sacrificiului. În spiritualitatea musulmană, cei doi devin modele exemplare de credință, răbdare și ascultare în fața încercării divine, iar comemorarea acestui eveniment nu are doar o dimensiune ritualică, ci și una profund morală și spirituală. Astfel, sărbătoarea reamintește credincioșilor importanța supunerii față de Dumnezeu, a generozității și a solidarității comunitare, valori aflate în centrul tradiției islamice.
După cum am menționat anterior, această sărbătoare are loc în cea de-a douăsprezecea și ultima lună a calendarului islamic, Dhu-Hijjah, luna pelerinajului la Mecca. Tradiția islamică acordă o importanță deosebită primelor zece zile ale acestei luni, considerate printre cele mai binecuvântate perioade ale anului religios musulman. Cea de-a zecea zi marchează începutul sărbătorii Eid al-Adha, moment central al celebrării sacrificiului și al încheierii principalelor ritualuri ale pelerinajului. Numeroase relatări profetice (ahadith) subliniază valoarea spirituală aparte a acestor zece zile. În acest sens, Profetul Muhammad ar fi spus:
„Nu există zile mai mărețe și mai iubite de Dumnezeu decât aceste zece zile ale lunii Dhul-Hijjah; de aceea, înmulțiți în aceste zile rostirea unicității lui Dumnezeu, preamărirea Lui și lauda adusă Lui.” (Musnad Ahmad)
După o altă variantă:
„Nu există zile în care faptele bune să fie mai iubite de Dumnezeu decât aceste zile.” (Sahih Al-Bukhari)
De aceea se recomandă ca în aceste zece zile musulmanii să împlinească cât mai multe fapte bune, rugăciuni, milostenii și posturi. A noua zi este Ziua de Arafah, ziua în care pelerinii se află pe Muntele Arafah de lângă Mecca și cer iertare pentru păcatele lor. Despre această zi se mai spune că este ziua în care Dumnezeu eliberează cei mai mulți oameni de chinurile Iadului. Se recomandă ca musulmanii care nu sunt în pelerinaj să țină post în Ziua de Arafah, căci vor primi răsplata iertării tututor păcatelor din anul trecut și din cel curent. Este ziua care precede Sărbătoarea Sacrificiului și este bine să fie ținută ca zi de post.
Despre a zecea zi, Ziua Sacrificiului (Yawm An-Nahr), prima zi a sărbătorii ce durează patru zile (10-13 Dhul-Hijjah), Profetul a spus:
„Cea mai măreață zi înaintea lui Dumnezeu este Ziua Sacrificiului.” (Sunnan Abu Dawud)
Rânduiala acestei zile pe care o respectă musulmanii din întreaga lume, nu doar pelerinii de la Mecca, este explicată tot de către Profet:
„Primul lucru pe care îl facem în această zi a noastră este să săvârșim rugăciunea, apoi să ne întoarcem [acasă] pentru a aduce sacrificiul. Cine procedează astfel urmează Sunnah (Tradiția) noastră, iar cine sacrifică înainte de rugăciune nu oferă decât carne pentru familia sa, iar aceasta nu va fi considerată drept sacrificiu ritual.” (Sahih Al-Bukhari)
În dimineața zilei de 10 Dhu-Hijjah, musulmanii se reunesc pentru împlinirea rugăciunii de sărbătoare (Salat al-Eid). De regulă, această adunare are loc în spații deschise, precum câmpuri sau esplanade special amenajate, și nu exclusiv în moschee, datorită numărului foarte mare de participanți. După rugăciune, imamul rostește o scurtă predică (khutba), iar credincioșii care au pregătit un animal pentru sacrificiu se întorc la locuințele lor pentru a împlini ritualul jertfei.
În funcție de regiuni și tradiții locale, pot fi sacrificate diverse tipuri de animale: ovine (oi sau berbeci), caprine (capre sau țapi), bovine (vaci sau tauri), bubaline (bivoli sau bivolițe), precum și camelide (cămile). Tradiția juridico-religioasă islamică (fiqh) stabilește reguli precise privind condiția animalelor de sacrificiu. Astfel, acestea trebuie să fie sănătoase, fără defecte fizice sau handicapuri evidente, fiind considerate improprii pentru jertfă animalele bolnave sau slab dezvoltate. De asemenea, se recomandă ca ovinele și caprinele să aibă minimum un an sau doi ca vârstă, bovinele și bubalinele cel puțin doi sau trei ani, iar camelidele minimum cinci ani, în funcție de interpretările juridice ale școlilor de drept islamic. Condiția esențială rămâne însă respectarea momentului ritualic: sacrificiul trebuie efectuat obligatoriu după rugăciunea de sărbătoare, și nu înainte, conform principiilor stabilite în tradiția profetică, unde se subliniază că actul își pierde valabilitatea dacă nu este realizat în ordinea prescrisă chiar de Coran: „Roagă-te Domnului tău și sacrifică!” (Sura 108:2). Nu este obligatoriu însă ca sacrificiul să fie realizat în data de 10 Dhul-Hijjah, ci poate fi făcut și în următoarele două-trei zile.
La un moment dat, Profetul ar fi fost întrebat de companionii săi ce reprezintă sacrificiile de Eid al-Adha: „«O, Trimis al lui Dumnezeu, ce reprezintă aceste sacrificii?» El a răspuns: «Ele reprezintă tradiția (Sunnah) tatălui vostru Avraam (Ibrahim).» Ei au întrebat: «Și ce răsplată avem noi pentru acestea, o, Trimis al lui Dumnezeu?» El a spus: «Pentru fiecare fir de păr, o faptă bună.» Ei au întrebat: «Dar pentru lână, o, Trimis al lui Dumnezeu?» El a răspuns: «Pentru fiecare fir de lână, o faptă bună.»” (Jami At-Tirmidhi)
Răsplata sacrificiului este descrisă și într-un alt hadith:
„În Ziua de Nahr („Ziua Sacrificiului”), omul nu săvârșește o faptă mai iubită de Dumnezeu decât vărsarea sângelui animalului de sacrificiu. În Ziua Judecății, acesta va veni cu coarnele, părul și copitele sale, iar sângele sacrificiului este primit de Dumnezeu încă înainte de a atinge pământul. Așadar, împliniți acest act cu inimă împăcată și bucuroasă.” (Sunnan Ibn Majah)
Sensul sacrificiului este în primul rând unul simbolic, evocând nu doar episodul supunerii lui Avraam și a fiului său prin repetarea gestului bătrânului tată îndurerat, ci și o formă de dăruire materială cu profundă semnificație religioasă. În cadrul acestui ritual, credinciosul renunță la o parte din averea sa pentru a cumpăra un animal de sacrificiu (udhiyah sau qurban), pe care îl oferă lui Dumnezeu ca expresie a devotamentului și a recunoștinței. Totuși, în perspectiva teologică islamică, Dumnezeu nu are nevoie de carnea sau sângele jertfei, ci de intenția și evlavia celui care oferă sacrificiul. În consecință, actul sacrificial dobândește și o dimensiune socială esențială, întrucât o parte semnificativă a cărnii este distribuită celor nevoiași, consolidând astfel principiile solidarității și ale responsabilității comunitare. Coranul exprimă aceste idei în mod clar în următoarele versete:
„Și [sacrificarea] cămilelor și a vitelor Noi am hotărât-o pentru a fi dintre rânduielile lui Dumnezeu. În ele se află bine pentru voi. Pomeniți numele lui Dumnezeu asupra lor, când ele sunt pregătite [pentru sacrificare]. Apoi, când ele cad pe o parte [după sacrificare], luați pentru voi și dați să mănânce și celui nevoiaș [care nu cere] și celui care cere cu umilință. Astfel vi le-am supus Noi, pentru ca să fiți voi mulțumitori. Nu vor ajunge la Dumnezeu carnea și sângele lor, ci va ajunge la El evlavia voastră. Astfel vi le-am supus vouă, pentru ca voi să-L preamăriți pe Dumnezeu, pentru că v-a călăuzit pe voi. Și binevestește celor care săvârșesc fapte bune.” (Sura 22:36–27)
În concluzie, Sărbătoarea Sacrificiului (Eid al-Adha) reprezintă cea mai importantă celebrare religioasă din islam, având o semnificație complexă, atât teologică, cât și socială. Ea se înscrie în tradiția avraamică, făcând trimitere la episodul sacrificiului lui Avraam, relatat atât în Biblie, cât și în Coran, și reafirmă idealul supunerii totale față de voința divină – idealul principal al islamului. În același timp, Eid al-Adha depășește dimensiunea strict ritualică, devenind o sărbătoare a dăruirii, a solidarității și a responsabilității față de cei aflați în nevoie. Prin distribuirea cărnii de sacrificiu și prin implicarea întregii comunități în actul comemorativ, sărbătoarea contribuie la consolidarea legăturilor sociale și la întărirea coeziunii comunității musulmane, reflectând astfel atât dimensiunea spirituală, cât și pe cea comunitară a credinței islamice.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Abu Dawud, Sulayman ibn al-Ash‘ath, Sunan Abu Dawud, vol. 1–5, translated by Yusuf Ali, Riyadh, Darussalam, 2008;
Al-Bukhari, Muhammad, Sahih Al-Bukhari, vol.1-9, translated by Muhammad Muhsin Khan, Ryadh, Darussalam, 1997;
Al-Jibaly, Muhammad, Festivals and Celebrations in Islam: Eid al-Fitr, Eid al-Adha and Jumu‘ah, Al-Kitaab & As-Sunnah Publishing, Birmingham, 2005;
An-Nasa’i, Ahmad ibn Shu‘ayb, Sunan an-Nasa’i (al-Mujtaba), vol. 1–6, translated by Nasiruddin al-Khattab, Riyadh, Darussalam, 2007;
Ibn Hanbal, Ahmad ibn Muhammad, Musnad Ahmad ibn Hanbal, vol. 1–3, translated by –Nasiruddin al-Khattab et al., Riyadh, Darussalam, 2012;
Ibn Majah, Muhammad ibn Yazid, Sunan Ibn Majah, vol. 1–5, translated by Nasiruddin al-Khattab, Riyadh, Darussalam, 2007;
Rusin, Cristi, Sacrificiul lui Avraam: o analiză comparativă, în „Glas râmnicean. Serie nouă”, nr.193-194/2025, pp. 7–9.
Schimmel, Annemarie, Islamic Names and Cultural Traditions, Edinburgh, Edinburgh University Press, 1989;
Șachir, Urfet, Tradiții, datini și obiceiuri turcești/Türk Geleneği, Göreneği ve Âdetler, ediție bilingvă, București, Editura Leviathan, 2024;
Tirmidhi, Muhammad ibn ‘Isa, Jami‘ at-Tirmidhi, vol. 1–6, translated by Abu Khaliyl, Riyadh, Darussalam, 2007.
