În istoria Africii coloniale și a mișcărilor de rezistență împotriva dominației europene din secolul XX, figura lui Omar Al-Mukhtar (1858-1931) ocupă un loc aparte. Lider religios, învățător și comandant al rezistenței libiene, acesta a devenit una dintre cele mai reprezentative figuri ale luptei împotriva colonialismului italian și, ulterior, un simbol al rezistenței naționale libiene. Personalitatea și conduita sa în timpul confruntărilor cu trupele italiene au suscitat respect și admirație chiar și în rândul adversarilor săi.
La 16 septembrie 2026 se împlinesc 95 de ani de la execuția lui Omar Al-Mukhtar, survenită în urma capturării sale de către autoritățile fasciste italiene. Cu acest prilej, vom prezenta succint principalele momente ale vieții sale și rolul pe care l-a avut în rezistența libiană împotriva ocupației italiene, încercând totodată să surprindem locul pe care această personalitate l-a dobândit în memoria istorică a Libiei și chiar a lumii musulmane și nu numai.
Omar Al-Mukhtar s-a născut în anul 1858, în localitatea Zanzur, situată în apropierea orașului-port Tobruk, în extremitatea nord-estică a Libiei de astăzi, în vechea regiune istorică Cyrenaica. Zona se afla sub puternica influență spirituală a confreriei sufite Sanusiyya, întemeiată de Shaykh-ul Muhammad ibn Ali al-Sanusi (1787–1859). Centrul spiritual al confreriei se afla la Jaghbub, oaza situată în apropierea graniței libiano-egiptene, unde fondatorul ordinului și-a stabilit sediul în 1856, a murit în 1859 și a fost înmormântat. Jaghbub avea să devină, în deceniile următoare, unul dintre cele mai importante centre de educație islamică și de formare spirituală ale ordinului Sanusiyya.
Omar și-a pierdut tatăl încă din copilărie și a fost crescut și educat sub îndrumarea unui unchi și a altor membri vârstnici ai comunității din Zanzur. În conformitate cu sistemul tradițional de educație islamică, și-a însușit mai întâi lectura și memorarea Coranului, iar la moscheea din localitatea natală a studiat principiile fundamentale ale religiei și elementele de bază ale altor științe. Ulterior, tânărul Omar a plecat la Jaghbub, centrul spiritual al frăției Sanusiyya, unde și-a continuat studiile alături de maeștrii confreriei și a fost inițiat în ordinul sufit. A petrecut aici aproximativ opt ani, perioadă în care a stabilit legături strânse cu confreria și cu conducerea acesteia, în special cu Muhammad al-Mahdi al-Sanusi (1844–1902), fiul fondatorului și cel de-al doilea mare Shaykh al Sanusiyya. Sursele îl prezintă pe Omar drept un cunoscător al Coranului, învățător și om remarcat prin profunda sa pietate.
Despre viața sa ascetică s-au păstrat numeroase relatări. Se spune că dormea foarte puțin în timpul nopții, consacrând o mare parte din acest timp rugăciunii și lecturii Coranului. Până în apropierea zorilor, când se apropia momentul primei rugăciuni a zilei, continua să citească și să se roage singur, după care se îndrepta spre moschee pentru a participa la rugăciunea comună. Această disciplină spirituală avea să constituie una dintre trăsăturile definitorii ale personalității sale și să contribuie la prestigiul de care s-a bucurat ulterior în rândul populației din Cyrenaica.
În anul 1899, Omar Al-Mukhtar a fost trimis în Ciad de conducerea ordinului Sanusiyya pentru a-i sprijini pe membrii confreriei din această regiune, confruntați cu expansiunea colonială franceză. Prezența sa în această zonă trebuie înțeleasă în contextul rețelei extinse a rețelei de zawiya (locurile de adunare sufite) pe care Sanusiyya o construise în Sahara și în regiunile situate la sud de Libia. După aproape trei ani, în 1902, Omar a fost rechemat în Cyrenaica de noul conducător al confreriei, Ahmed Sharif al-Sanusi (1873–1933), care i-a încredințat conducerea unei zawiya și l-a numit muqaddam, adică reprezentant al său, în regiunea natală.
La începutul secolului al XX-lea, Cyrenaica se afla încă sub autoritatea Imperiului Otoman. Situația avea să se schimbe radical în 1911, când Italia a declanșat războiul împotriva Imperiului Otoman și a invadat teritoriile libiene. În fața invaziei europene, populația locală a intrat în conflict de partea otomanilor, iar Sanusiyya a devenit unul dintre principalii factori de mobilizare și coagulare a rezistenței din Cyrenaica. În această primă fază a luptei, Omar Al-Mukhtar s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanți comandanți ai rezistenței. El a participat la confruntările împotriva italienilor și a devenit treptat una dintre principalele figuri militare ale mișcării conduse de Sanusiyya.
Războiul italo-turc s-a încheiat formal în 1912, prin Tratatul de la Ouchy, însă retragerea otomană nu a pus capăt rezistenței libiene. În anii următori, Sanisiyya a continuat să joace un rol decisiv în organizarea și conducerea rezistenței anti-italiene din Cyrenaica. În 1917, prin acordurile de la Acroma, Italia și conducerea Sanusiyya, reprezentată de Idris al-Sanusi (1890-1983), au ajuns la o înțelegere care recunoștea de facto autoritatea Sanusiyya asupra unei mari părți a interiorului Cyrenaicăi și inaugura o perioadă de relativă încetare a ostilităților. Acordurile de la Acroma au fost, de fapt, încheiate în paralel cu Marea Britanie și Italia și trebuie privite în contextul mai larg al Primului Război Mondial și al relațiilor complexe dintre otomani, britanici, italieni și Sanusiyya, dar și a intereselor din Africa.
În anii care au urmat, însă, relațiile dintre autoritățile italiene și populația libiană s-au deteriorat din nou. Venirea la putere a regimului fascist al lui Benito Mussolini (1883–1945), în 1922, a adus o nouă etapă a politicii coloniale italiene. Regimul fascist urmărea consolidarea dominației asupra întregului teritoriu libian și era animat, în plan ideologic, de evocarea trecutului imperial al Romei. În acest context, autoritățile italiene au renunțat treptat la compromisurile anterioare cu Sanusiyya și au inițiat, începând din 1923, o nouă campanie militară pentru cucerirea efectivă a întregii Libii și pentru desființarea autonomiei de care se bucurase până atunci ordinul Sanusiyya.
În această nouă etapă, Omar Al-Mukhtar avea să devină principalul lider al rezistenței libiene împotriva dominației italiene. El a organizat în nord-estul Libiei, în regiunea muntoasă Jebel Akhdar, o amplă mișcare de gherilă, bazată pe mobilitatea micilor grupuri de luptători, pe cunoașterea terenului și pe sprijinul acordat de populația locală. Forțele sale au reușit în repetate rânduri să surprindă și să înfrângă trupele italiene, determinând autoritățile coloniale să organizeze numeroase operațiuni pentru capturarea sa, fără succes.
Una dintre primele victorii importante ale acestei noi etape a rezistenței a avut loc la 10 iunie 1923, în timpul Ramadanului, la Bir Bilal, unde forțele Sanusiyya au înfrânt o coloană italiană. Bătălia a demonstrat eficiența noii strategii de gherilă adoptate de rezistența libiană. La 28 martie 1927, italienii au suferit o nouă înfrângere importantă în Bătălia de la Al-Rahiba, unde forțele Sanusiyya conduse de Omar Al-Mukhtar au reușit să provoace pierderi grele trupelor italiene. Victoria a avut un puternic impact asupra moralului rezistenței și a demonstrat încă o dată dificultatea cu care armata colonială reușea să înfrângă forțele mobile ale lui Omar Al-Mukhtar. În acest context, tot mai multe triburi i s-au alăturat acestuia în lupta împotriva fasciștilor.
În ianuarie 1929, Omar Al-Mukhtar a acceptat să poarte negocieri cu Pietro Badoglio (1871–1956), guvernatorul general al Libiei, în speranța găsirii unei soluții politice. În urma negocierilor s-a ajuns la un compromis temporar, însă acesta nu a durat. În toamna aceluiași an, ostilitățile au fost reluate, iar Omar a continuat rezistența. Începând din 1930, unul dintre principalii comandanți militari ai Italiei fasciste, Rodolfo Graziani (1882–1955), a primit misiunea de a zdrobi definitiv rezistența din Cyrenaica. Strategia sa a combinat operațiunile militare cu izolarea populației de luptători: deportarea populației din Jebel Akhdar în lagăre de concentrare de pe coastă și închiderea frontierei cu Egiptul urmăreau să priveze rezistența de sprijinul populației și de posibilitatea de a primi provizii și întăriri.
Timp de aproape două decenii, Omar Al-Mukhtar reușise să evite capturarea. În septembrie 1931, însă, situația rezistenței devenise extrem de dificilă. După confruntările de la Uadi Bu Taga, în apropiere de Slonta, trupele italiene au reușit în cele din urmă să-l captureze. Data capturării este indicată în surse diferite ca 9 sau 11 septembrie 1931, însă este cert că el a fost capturat în urma operațiunilor militare din acea perioadă și executat cinci zile mai târziu. Imaginea bătrânului lider, în vârstă de aproximativ 73 de ani, cu barba albă, îmbrăcat în portul tradițional libian, cu mâinile legate cu lanțuri și înconjurat de soldați italieni, a devenit una dintre cele mai cunoscute imagini ale rezistenței anticoloniale din Africa de Nord. Există, de asemenea, mai multe fotografii realizate în timpul captivității sale, inclusiv imagini asociate cu momentul execuției.
La 16 septembrie 1931, Omar Al-Mukhtar a fost spânzurat în public în tabăra de la Suluq. Execuția sa, la care au fost aduși numeroși localnici, a reprezentat încercarea autorităților fasciste de a demonstra că rezistența libiană fusese înfrântă. Moartea sa nu a șters însă memoria celui care devenise, încă din timpul vieții, una dintre principalele figuri ale rezistenței libiene.
Personalitatea lui Omar Al-Mukhtar i-a impresionat chiar și pe unii dintre adversarii săi italieni. Rodolfo Graziani, comandantul care a coordonat campania finală împotriva rezistenței sale, a lăsat în memoriile lui o descriere a lui Omar care îi recunoaște onoarea, inteligența, energia, caracterul neînfricat, profunda religiozitate și lipsa de interes pentru avere. Respectul manifestat de un asemenea adversar pentru calitățile personale ale lui Omar a contribuit ulterior la imaginea acestuia ca adversar demn și neclintit.
În jurul personalității sale s-a format, de asemenea, o bogată tradiție de aforisme și relatări despre comportamentul său față de adversari. Una dintre cele mai cunoscute povestiri relatează că, în timpul unei confruntări, doi italieni au fost luați prizonieri de oamenii lui Omar. Unii dintre luptătorii săi ar fi susținut că, întrucât italienii își ucideau prizonierii, același tratament ar trebui aplicat și prizonierilor italieni. Omar Al-Mukhtar ar fi respins această logică prin cuvintele: „Ei nu sunt învățătorii noștri; învățătorul nostru este Profetul Muhammad”. Potrivit acestei tradiții, cei doi prizonieri au fost cruțați și ulterior eliberați.
O altă afirmație atribuită lui Omar Al-Mukhtar subliniază caracterul defensiv pe care el îl atribuia luptei sale: motivul confruntării cu creștinii nu ar fi fost religia lor, ci faptul că aceștia invadaseră teritoriile locuite de libieni.
Memoria lui Omar Al-Mukhtar a depășit însă cu mult frontierele Libiei. Numele său a fost atribuit unor străzi și bulevarde din numeroase orașe din lumea arabă și musulmană, între care Cairo, Gaza, Riyadh, Kuwait City, Irbid, Bizerte, Tanger și Istanbul. În Libia, memoria sa a fost recuperată și amplificată în special după venirea la putere a lui Muammar al-Gaddafi (1942–2011), iar portretul său a început să apară pe bancnota de 10 dinari începând cu emisiunea din 1971. Imaginea lui Omar Al-Mukhtar a continuat să figureze și pe emisiuni monetare ulterioare.
În memoria sa au fost întemeiate și instituții religioase în afara Libiei. În Tampa, Florida, funcționează o moschee, Masjid Omar Al-Mukhtar, care îi poartă numele.
Povestea vieții sale, marcată de credință, rezistență, sacrificiu și ceea ce generațiile ulterioare au perceput drept cavalerism și onoare, a inspirat și una dintre cele mai cunoscute producții cinematografice dedicate rezistenței anticoloniale: filmul Lion of the Desert, realizat în 1981 de regizorul Moustapha Akkad. În rolul lui Omar Al-Mukhtar a jucat actorul Anthony Quinn (1915–2001), iar rolul lui Rodolfo Graziani a fost interpretat de Oliver Reed (1938-1999). Producția, o coproducție americano-libiano-britanică, a fost finanțată de guvernul libian condus de Muammar Gaddafi, care a alocat un buget considerabil pentru realizarea filmului.
Filmul a contribuit decisiv la transformarea lui Omar Al-Mukhtar într-o figură cunoscută dincolo de lumea arabă, prezentând lupta sa împotriva colonizării italiene și confruntarea sa finală cu Graziani. În România, filmul a fost difuzat și de TVR 1 în vara anului 2026, la 45 de ani de la realizarea sa.
Moartea lui Omar Al-Mukhtar, la 16 septembrie 1931, nu a însemnat însă dispariția memoriei sale: la aproape un secol distanță, numele său continuă să fie asociat cu rezistența, demnitatea și istoria modernă a Libiei.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Evans-Pritchard, Edward Evan, The Sanusi of Cyrenaica, Oxford, Clarendon Press, 1949;
Khadduri, Majid, Modern Libya: A Study in Political Development, Baltimore, Johns Hopkins Press, 1963;
Nassar Hala Khamis; Boggero Marco, Omar al-Mukhtar: The Formation of Cultural Memory and the Case of the Militant Group That Bears His Name, The Journal of North African Studies, vol. 13, nr. 2, 2008, pp. 201–217;
Santarelli, Enzo; Rochat, Giorgio; Rainero, Romain; Goglia, Luigi, Omar Al-Mukhtar: The Italian Reconquest of Libya, London, Darf Publishers, 1986;
Wright, John, A History of Libya, London, Hurst & Company, 2012.
