„Apa albastră” de Cornelia Bartels

68
Fotografie de Cornelia Bartels
Fotografie de Cornelia Bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsAu trecut iar două săptămâni cu zile gri, zile în care cerul a rămas mereu acoperit, fără pic de soare. Uneori a și plouat, dar nu a fost foarte frig. Tocmai bine să ieși afară de trei ori pe zi și să-ți plimbi cățelul. Și să mă plimb și eu cu el. Bucuria asta nu mi-o poate lua nimeni și nimic, am mai spus-o de câteva ori, mi-este egal dacă e soare sau nu. Norii au stăpânit cerul, e drept, au ținut soarele acoperit, fără drept să iasă la iveală pe bolta lui… ca într-o carantină cerească, destul de lungă. Doar ieri, ca printr-o minune, încă dis-de-dimineață, după săptămâni de așteptări, am văzut soarele care lumina  perdeaua și draperiile geamului de la dormitor. Soarele mi-a zâmbit bucuros că în sfârșit a fost eliberat de sub perdeaua norilor, aruncându-și de astă dată razele lui luminoase pe mătasea perdelelor camerei mele de la etajul șase. A fost ca o chemare afară, ca o invitație la mișcare, la joacă, la gânduri bune și vesele. Căci, trebuie să recunosc, în ultimul timp până și gândurile deveniseră gri. Nimic de făcut. Doar de așteptat cu speranța că ziua aceea cu soare va veni. Aveam nevoie de ea ca să pot scrie, să-mi pot decupa gândurile și amintirile. Aveam nevoie de soare pentru a mi le aduna și decupa, amintiri legate de povestea apei albastre despre care doresc să scriu încă de mai multă vreme. Deh… mereu lipsa soarelui îmi oprea șirul amintirilor la neputința de a mă lăsa dusă de scurgerea timpului, alunecând în apele albastre ale întâmplărilor de zi cu zi. Totuși, povestea apei albastre o purtam cu mine mereu în gând, lăsând-o de fiecare dată să se decanteze peste noapte, adormind cu ea în gând, promițându-mi că a doua zi o voi scrie. Și așa au trecut zile în șir fără să pot așterne pe hârtie niciun rând. Este o poveste frumoasă care m-a însoțit și mă mai însoțește și-acum, cu o aceeași binefăcătoare îmbrățișare în care mă leagăn ori de câte ori îmi aduc aminte de ea…

Dar de astă dată, în acea zi de 24 ianuarie, nu numai soarele m-a îndemnat să trec la treabă și să o retrăiesc, să-i răsfoiesc povestea „albastră”, ci și o altă poveste, păstrată „dincolo de curcubeu”, una despre atmosfera mahalalelor Bucureștiului de altă dată, cu cârciumile ei zgomotoase, cu lăutari și „cântece de inimă albastră”…  scrisă de minunata și buna mea prietenă de departe, Pușa Roth. O poveste pe care am citit-o cu o mare emoție, retrăind ceva din atmosfera celor descrise acolo și care mi-au readus amintirile pe masa de scris și m-au inspirat. Și-atunci, m-am gândit ca astăzi să mă opresc și eu la margine de drum, pe firul apei albastre și să-i urmez povestea… Nu însă înainte de a pune cele trei sticle albastre la soare, căci, sărmanele de ele, de multă vreme așteptau goale…

În urmă cu câțiva zeci de ani… Doamne, cum trece timpul! Parcă ar fi fost ieri… Într-o vară, aflându-mă prin Spania, undeva pe la Sierra Nevada, dorind să văd zăpezile de-acolo, nu numai plaja și dogoarea de la marginea litoralului spaniol, am poposit câteva zile pe acele locuri minunate, undeva, la înălțime. A fost un spectacol de neuitat. Zăpadă mai era, ce-i drept, undeva ascunsă, erau și câțiva turiști care doreau să o vadă, dar stațiunea era goală, dezolantă, părăsită, cu aproape toate magazinele, hotelurile și cafenelele închise. Cu siguranță că iarna întregul spectacol ar fi fost altfel. Totuși, am reușit cu greu să găsim un singur hotel mic, frumos și îngrijit, care mai era deschis și care ne-a oferit posibilitatea să fim găzduiți. Interiorul era deosebit de încărcat cu tot felul de ornamente, ceramică frumos colorată, figuri din lemn sau de aramă strălucitoare, capete de tauri împăiați și fixați pe pereții albi, evantaie imense care erau, parcă, cu aripile desfăcute peste albul pereților, asemănători unor fluturi imenși, frumos colorați, prinși în cuie.  Acolo am văzut pentru prima oară apa albastră. Ne-a fost servită pe o tavă de argint strălucitoare, alături de cănile de cafea, la fel de albastre. Era o sticlă de mărime mijlocie, frumos ornată la rândul ei, de o formă deosebită, pe care se puteau descifra câteva forme de litere în relief… Aqua blue. Era singura apă care se servea. Nu am putut cumpăra nicio sticlă. Nu erau de vânzare. Dar am aflat câte ceva din secretul acestei ape albastre, secret care m-a urmărit apoi multă vreme, dorind să aflu mai multe despre istoria ei… a apei albastre. Și am aflat, desigur. Și, bineînțeles, am venit și cu o sticlă cu apă albastră din Spania, cumpărată ca suvenir în aeroportul din Madrid…

O credeam izvorând din adâncurile inimii de gheață ale zăpezilor de pe înălțimile munților Sierra Nevada și adunată cu multă grijă de mâini dibace în sticlele acelea minunate, albastre. Dar, de fapt, Hawaii este locul de unde a pornit izvorul acestei ape albastre, iar ca să-l descopăr, a trebuit să mă duc pe calea căutărilor până acolo. Cu ajutorul informațiilor, am mers pe firul poveștii apei albastre care m-a condus, pas cu pas, într-o lume nouă pentru mine, pe care nu o aflasem încă, într-o lume fascinantă. Ea mi-a îngăduit și m-a învățat cu multă tandrețe și iubire să accept și să înțeleg anumite situații, întâmplări ale vieții și să le văd, în goana de zi cu zi, într-o altă lumină. M-am oprit din vâltoarea neliniștilor și m-am adâncit mai departe în căutarea firului albastru. El m-a ajutat să capăt puterea și liniștea să meditez, să învăț îngăduința, înțelegerea față de mine însămi. De-a lungul acestor căutări care m-au preocupat un timp anume, de-a lungul izvorului apei albastre, am poposit deseori, fascinată de minunăția acelor locuri, de albastrul cerului, al apelor și de strălucirea soarelui hawaian, de frumusețea florilor și a păsărilor multicolore, găsindu-mi, pentru o clipă, liniștea. Dar, mai ales, am poposit cu inima plină de nostalgie și emoții ascultându-l pe inegalabilul interpret al melodiei Over the Rainbow, Israel ”IZ” Kamakawiwo’ole care mi-a însoțit drumul căutărilor… căci unde altundeva se poate încărca apa de atâta soare și frumos, și melodios decât alături de minunata lui interpretare?

După o veche tradiție hawaiană, apa trebuie ținută o oră la soare, dar neapărat trebuie să fie pusă într-o sticlă albastră, nu de altă culoare… pur și simplu albastră. Și dacă ne gândim la simbolurile și semnificația culorii albastre înțelegem de ce. Albastrul este nu numai culoarea cerului, a infinitului și a apelor mărilor și oceanelor, ea are mult mai multe simboluri și efecte care pot influența, modifica starea lucrurilor, a sentimentelor… „De altfel albastru nu este o culoare, e un fel de liniște ”, spunea N. Steinhardt și tot într-o postare pe Facebook a unei sensibile și distinse prietene găsesc, pe lângă câteva minunate buchete de flori albastre, următoarele rânduri pentru care îi mulțumesc: „Albastru e culoarea înțelepciunii, a contemplării, a eliberării de constrângeri, a calmului și reveriei. Noapte albastră, floare albastră, liniște albastră… exprimă profunzimea sentimentelor, tandrețe, iubire, afecțiune, puritate.” Și toate la un loc, adunate parcă în acea sticlă cu apă albastră pe care mi-o doream, pe care doream în același timp să o pot oferi și altora…

Povestea apei albastre a intrat în viața mea la o vârstă când am fost pregătită să o înțeleg, să o caut, să o urmez, să mă alătur ei, după multe încercări, eșecuri, bucurii sau împliniri, trăind-o și povestind-o altora, în speranța că voi trezi rezonanța și reverberația care se declanșase în sufletul meu. Dar nu a fost așa… am rămas singură cu apa mea albastră, închisă în zăgazurile amintirilor…  Și, totuși, nu se poate să nu murmur versurile lui Eminescu: „Floare albastră, floare albastră / Totul este trist în lume”, ca un corolar al aducerilor+aminte…

Pe tot parcursul căutărilor mele după apa albastră în lume, m-am învăluit cu o mare bucurie și emoție, de o altă melodie, un imn al ”Ho’oponopono”, care te învață să fii bun nu numai cu tine, să fii curat, să fii iertător, să iubești și să mulțumești pentru tot ce-ți este dăruit pe lumea asta. Ești luat de mână și condus într-o altă lume, una a miracolelor făcătoare de bine, dacă crezi că mai poți schimba ceva în bine, dacă speri că mai ai puterea necesară să o faci, dacă le urmezi și îți apleci fruntea pentru o clipă, în goana asta nebună și neîndurătoare, uneori nedreaptă a supraviețuirii, și îți lași timp ca să iei aminte… te învață să îngâni la greu doar atât: „Îmi pare rău, te rog să mă ierți, îți mulțumesc, te iubesc” (”I’m sorry, please forgive me, I thank you, I love you”) sunt cuvintele din refrenul acelui cântec minunat… cuvinte care te încarcă cu o albastră emoție tandră, aidoma apei albastre care, încărcată, la rândul ei, de căldura razelor solare capătă puteri binefăcătoare asupra ta… Am aflat de toate acestea în timp, căutând pe internet, ascultând melodii aducătoare de miraje liniștitoare și făcătoare de bine.

Între timp am făcut rost și de alte câteva sticle albastre, nu numai sticla albastră cumpărată în Spania, sticle care nu se găsesc foarte ușor, dar, trebuie să recunosc, că în căutarea altor sticle albastre, am găsit printre rafturile cu băuturi un Prosecco blue foarte gustos… într-o sticlă  albastră de toată frumusețea… așa că am servit câtva timp, ca în cârciumile de la marginea Bucureștiului, evocate de buna mea prietenă, multe sticle de Prosecco blue, cântând aproape cântece de inimă albastră…

Și uite așa am avut mereu pe masă de băut apa albastră, de parcă aș fi adus-o din lumea aceea hawaiană, dar și de pe înălțimile pline de zăpadă ale munților Sierra Nevada unde, cu zeci de ani în urmă, am băut-o pentru prima oară.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.