De câtva timp mă aflu în cumpăna gândurilor și a sentimentelor ce mă înconjoară, furându-mi liniștea zilelor și, mai ales, a nopților. Mă aflu între două stări și anume, între aș vrea sau… aș dori, puse sub semnul întrebărilor, al indiciziei și al îndoielilor. Mă întreb uneori ce aș vrea? De fapt, constat că odată cu trecerea timpului vreau din ce în ce mai puțin și-mi trebuie tot mai puțim ca să mă pot bucura de tot ce am, și asta îmi dă un sentiment de liniște sufletească. E bine să nu tânjești după ceva, să te mulțumești cu ceea ce ai. Și să îmbătrânești frumos. Dar, din ce în ce mai des, mă întreb, de fapt ce aș dori mai mult și mai mult? Desigur că gândul îmbătrânirii rămâne mereu ascuns în toate colțurile sufletului, adunând în jurul său toate dorințele de sănătate și de viață cât mai lungă. Nu este ușor să păstrez în echilibru balanța gândurilor și a dorințelor oprite la marginea inimii. Uneori talerul celor dorite este mai greu decât talerul celor vrute. Împlinirea lor este foarte delicată, căci dorințele stau tainic ascunse în sertarele sufletului, izvorâte din doruri adunate în ultimii ani, în timp ce, nerăbdătoare, cele vrute se cer rezolvate imediat, fără nicio ezitare sau trec în coșul celor nevrute… Și, poate de aceea m-am gândit să fac o ordine radicală în haosul care-mi amenință liniștea, decupând cu grijă tot ce este în plus. Vrute și nevrute, dorite și nedorite…
Tot gândindu-mă la ce aș vrea și ce aș dori, la tema Decupajului, la ce povești voi scrie de astă dată, nici nu știu cum a trecut timpul! Parcă mai ieri a fost duminică, ultima duminică din luna iulie, când stăteam pe bancă alături de Hugo și mă gândeam la toate astea și, recunosc, mă bucuram că sunt afară, în natură și că trăiesc în pace cu ea. Mă simt de parcă aș fi o zână a naturii, natură pe care o respect, o iubesc. Era o zi liniștită, fără soare, doar cu un cer gri, cu nori gata să se descarce cu lacrimi de ploaie peste noi. Dar nu a plouat, așa că am putut savura liniștea din parc. Nici glasurile copiilor nu se mai aud. Școlile din jur și-au închis porțile încă de la 14 iulie, când a început mult așteptata vacanță. Nici păsările nu mai zboară, nu mai cântă prin parc, de parcă ar fi plecat și ele în vacanță. Aproape că suntem numai noi doi, eu și Hugo, și nici umbră nu avem care să ne însoțească pașii pe alei. Iulie a plecat și el în vacanță, dar a plecat alungat de vânt și de frig. A fost o duminică tristă, ultima duminică din iulie. Aș fi vrut să mai trăiesc acele zile când parcul era plin de iepuri, arici, de mierle cântătoare, de veverițe, de fluturi. Dar toate s-au dus, părăsind copacii și aleile parcului. Nu știu de ce au plecat. Socotesc că omul a făcut totul ca să alunge viețuitoarele naturii, tăind tufișurile din colțurile umbroase ale parcului, acoperind toate ascunzișurile și văgăunile săpate în pământ. Numai ciorile și guguștiucii au mai rămas. De fapt nici nu sunt ciori cu adevărat care rup liniștea din jur cu croncănitul lor strident. Se numesc Dohlen, păsări cu pene negre-cenușiu, ceva mai mici decât cioara și mai tăcute. Se înțeleg bine cu guguștiucii și punctează mantia verde a ierbii cu negrul penelor, ca niște nasturi. Aș fi vrut să scriu ceva despre ciori, că am adunat o mulțime de povești scurte și interesante despre ele. Mi-aș fi dorit să le pot decupa în aceste rânduri, dar nu o fac. Amân pentru altă dată, pofta poveștilor fiindu-mi spălată de năvala apelor care s-au revărsat în acea ultimă duminică din iulie, când tocmai mă pregăteam să scriu despre lumea necuvântătoarelor și despre frumusețea pădurilor, a florilor, a naturii, în mijlocul cărora trăim. Dar nu numai la noi, ci și în alte colțuri ale pământului și, mai ales în România, în Broșteni și împrejurimi, cerul a plâns amarnic, răscolind albiile apelor care au năvălit în puhoaie peste case, peste păduri, luând cu ele tot ce a întâlnit în cale. Natura se răzbună în felul ei și ne avertizează să fim mai iubitori față de ea. Să nu mai tăiem copacii, să nu mai săpăm în inima dealurilor și a albiilor râurilor, să învățăm să conviețuim. Mi-aș dori ca oamenii să învețe din lecția naturii și să facă ceva pentru ea. Aș vrea să mă mai pot plimba și bucura de umbra pădurilor, să aud cum cântă păsările cerului, cum zburdă căprioarele și să văd veverițele cum se joacă printre crengile copacilor. Mi-aș dori să-mi umplu iar buzunarele, ca odinioară în pădurea din Seefeld, Austria, cu alune, ghindă și să aștept să vină veverițele și să scotocească prin buzunare. Apoi, furând câte o alună, să fugă grăbite cu prada în gură ca să o îngroape la rădăcina unui copac. Și parcă cineva mi-a auzit dorința și ca printr-o minune să mi-o și împlinească, căci nici nu am ajuns bine acasă, stând pe balcon și desfășurând firul amintirilor, am privit în grădina din jurul blocului. Ochii s-au oprit în iarba verde unde două mogâldețe maronii se mișcau vesele. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. O undă dulce, de uimire și de bucurie mi-a oprit bătăile inimii, de parcă nu aș fi vrut să le deranjez. Erau două veverițe care se hârjoneau, alergând una după alta sub bradul din curte, imens și mereu verde. Erau cu adevărat două veverițe?, mă întrebam. De mult timp le căutam, voiam să le revăd, doream să le arunc alune, nuci, la poalele bradului din grădină unde știam că trăiesc, așa cum o făcusem cu ani în urmă. Dar ele nu mai erau și buzunarele au rămas mult timp goale… Dar de duminică știu, ele nu au plecat de tot, au rămas și de atunci, trec în fiecare dimineață cu Hugo și le aducem alune și ne bucurăm că nu suntem singuri.
Și, uite așa, nici nu știu cum a trecut timpul!? Iată că acum când încep să scriu și să-mi decupez gândurile este din nou duminică, dar este prima duminică a lunii august, care a năvălit peste noi tot cu vânturi reci și ploi, cu un cer mai mult brăzdat de nori decât de soare. Din nou cu Hugo în parc. Este dimineața. Parcul e gol. Noi doi și copacii. Câteva frunze obosite și speriate de atâta frig și ploaie, îngălbenite parcă de spaimă, s-au desprins de pe ramuri ca niște fluturi fără aripi căzând pe iarba udă, aducând în parc o undă grăbită a toamnei care abia așteaptă să vină. Sunt singurele care se mai mișcă printre copaci, alungate de vânt. Nu pot sta pe nicio bancă. Sunt reci și ude. Stau în picioare, alături de Hugo și mă sprijin de tulpina unui copac. Deodată, în liniștea din jur aud un toc- toc, de parcă cineva ne-ar bătea la ușa gândurilor. Chiar și cățelul stătea în iarba udă gânditor și nemișcat, doar ochii se roteau în căutarea cuiva, în căutarea unei mișcări. Toc-toc, auzim din nou. Amândoi ne-am ridicat ochii înspre vârful copacului stufos, curioși să aflăm cine ne bate la ușa gândurilor și rupe tăcerea. Era o ciocănitoare. Nu o puteam vedea printre frunze, dar o auzeam. Toc-toc! Avea mult de lucru. Cu siguranță că sub scoarța copacului bătrân găsise ceva bun de ciugulit… Am plecat acasă mulțumită că, totuși, mai există viață în parc. Aveam impresia că timpul stă pe loc. O iluzie! Ceasul din turla bisericii măsoară trecerea timpului din sfert în sfert de oră, anunțându-și prezența cu dangătul care se revarsă peste noi, rupând tăcerea. Așa știu cât e ceasul… Ceasul a bătut de unsprezece. Aș fi vrut să mai stau în parc cu Hugo. August a venit ceva mai blând și speranța verii a revenit. Pe cer, soarele se juca cu câțiva nori albi, răzleți și mai lumina din când în când cerul și inima mea se lumina și ea…
Aș fi vrut să scriu despre lumea necuvântătoarelor și câte ceva despre lumea florilor care, și ele, știu, în felul lor, măsura timpul. Mi-aș fi dorit să mai am pe balcon câteva zorele care să-mi spună bună dimineața, așa cum înfloreau în fiecare vară pe balconul mamei. Dar nu le mai am. Aș fi vrut să scriu despre lumea păsărilor, pe aripile cărora îndrăznesc să-mi las nostalgiile să zboare departe de mine. Aș dori să aud ciripitul vrăbiuțelor, să-mi dorească și ele o bună dimineață, așa cum o făceau pe balconul mamei. Dar aici nu sunt vrăbiuțe. Aflu că ele părăsesc locurile poluate și neprietenoase. Nu sunt pretențioase și nici nu cer mult de la oameni, doar un colț sănătos de iarbă verde unde să-și poată căuta hrana și un copac unde să-și facă cuib. Mă îngrijorez la gândul că aici nu am văzut vrăbiuțe. Mă întreb: oare să fie locul atât de poluat și de neprietenos cu micile viețuitoare? Mă mai întreb ce se întâmplă cu noi, locuitorii de aici? O mică undă de îngrijorare îmi trece prin gând. Facem ceva, noi oamenii, pentru a le salva supraviețuirea alături de noi? Dacă vrem să auzim păsările ciripind și cântând, nu trebuie să cumpărăm o colivie, ci trebuie să plantăm un copac. Mi-aș dori să existe cât mai mulți iubitori de natură și de viețuitoarele ei și să planteze cât mai mulți copaci… O pădure chiar! Mă bucur de fiecare dată când găsesc pe iarbă, sau plutind printre copaci, câte o pană albă, parcă căzută din cer. În jur nu văd nicio pasăre, e drept, și totuși deseori zăresc asemenea minuni albe plutind spre mine sau aterizând pe boticul negru al prietenului meu, Hugo. Chiar am o colecție întreagă de pene albe căzute din cer. Se spune că dacă găsești o pană albă, un înger îți trimite un zâmbet… În germană sună cam așa: ”Wen Du eine weisse Feder findest, lächelt ein Engel zu”… Ce frumos!
Îmi doresc multe asemenea zâmbete venite de pe aripile îngerilor pentru mine, pentru Hugo.
Și-așa am ajuns, pe aripile îngerilor și a viselor frumoase, la porțile poeziei unde m-am oprit ca să caut versurile potrivite stării mele de suflet în care să mă regăsesc. Și am găsit cu adevărat. Este un răspuns dat gândurilor mele, aidoma acelei pene albe căzute din cer, de pe aripile îngerilor.
Poezia Magdei Isanos, Vis vegetal mă ridică în lumea naturii și a visurilor de bine și de frumos, pe care mi-o șoptesc cu plăcere și o mare bucurie în suflet înflorește, bucurie pe care o împărtășesc cu voi, dragii mei cititori. Aș vrea… aș dori să vă placă…
„Aș vrea să fiu copac și-aș vrea să cresc/ lângă fereastra ta, te-aș auzi/ și-n voie te-aș privi întreaga zi./ M-aș apuca și iarna să-nfloresc,/ ca să te bucuri. Păsările cele/ mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,/ și nopțile mi-ar da cercei de stele,/ pe care, ca pe frunze și le-aș da./ Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori/ m-aș apleca ușoară, să-ți sărut/ când părul de pe frunte ți-a căzut,/ când buzele, cu buze moi de flori./ Spre toamnă m-aș juca, zvârlindu-ți mere/ și foi de aur roșu prin odaie,/ cu-a ramurilor tânără putere/ ți-aș apăra obloanele de ploaie./ Și, cine știe, poate că-ntr-o seară/ de primăvară, când va fi și lună,/ va trece prin grădină-o zână bună,/ făcându-mă femeie să fiu iară./ Atuncea sprijinindu-mi de pervaz/genunchiul ud de frunze și pământ,/cu părul încă doldora de vânt,/ cu rouă și cu lună pe obraz,/ eu ți-aș sări în casă, și senină/(uitând de-atâta vreme să vorbesc),/cu câte-un cuib în fiecare mână/ întinsă, aș începe să zâmbesc.”
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
