Etgar Keret s-a născut în 1967 și s-a făcut cunoscut ca autorul foarte înzestrat al multor scurte povestiri, pline de umor și de farmec. Am avut onoarea – și plăcerea – să traduc în românește unul dintre volumele lui – Și, deodată, cineva bate la ușă, Editura Humanitas fiction, 2018. Keret este cunoscut prin traduceri în nenumărate limbi – 42, afirmă Wikipedia, 43, un site românesc! Scriitorul nu e numai prozator, ci și scenarist de film, autor de benzi desenate etc. E în permanentă activitate și se bucură de un nedezmințit succes și de o mare popularitate. E laureat a numeroase premii.
Shira Gheffen este soția lui, născută în 1971, și mama fiului lor Lev. E fiica unui cunoscut scriitor și sora unui cunoscut cântăreț, fiind nepoata unui cunoscut regizor de film. E actriță și scriitoare, și a fost și ea distinsă cu multe, multe premii. E, ca și soțul ei, un personaj care se bucură de mare popularitate.
Cele două personalități au colaborat la crearea unei cărțulii (cu poze) pentru copii, ilustrate de Ovadia Benishu, și apărute anul trecut. Cele 35 (!) de pagini tipărite ale cărții sunt în format de cinemascop și legate între coperți de carton rigide – un volumaș foarte elegant.
Povestea e a unui băiețel cu numele de Lev (!), pe care prietenii îl invită stăruitor mai întâi să urce pe un deal ca să călărească un inorog, apoi să se ducă pe un teren de fotbal să învețe un robot să dea șuturi în poartă, apoi să vină să înoate sau să bea dintr-un bazin pe care o bunică l-a umplut cu milkshake de căpșuni, apoi să zboare cu ei în cosmos. Lev se lasă greu, deoarece îl așteaptă pe Nissim, dar în cele din urmă pleacă, totuși, în cosmos, primind asigurarea că Nissim o să înțeleagă situația și o să-l ierte. Locul lui Lev îl ia Nissim, care a venit la întâlnire, și care, invitat să vină să admire un asfințit de soare, refuză, deoarece îl așteaptă pe Lev.
Cărticica e, neîndoielnic, foarte dulce; pentru copiii de grădiniță cărora li se adresează e sigur că un conținut de idei mai bogat și mai profund nu era necesar. Mă abțin de la a comenta prețul cu care volumașul se vinde în librării – mie personal mi se pare exorbitant, dar cam astea sunt prețurile cărților pe aici.
Cineva a avut ideea năstrușnică de a clădi un spectacol muzical și coregrafic pornind de la această carte și, după premiera de la Ierusalim, spectacolul a fost prezentat la Opera Israeliană din Tel Aviv. Orchestra ierușalmită „Orient și Occident” a însoțit montarea; Carnavalul animalelor al lui Saint-Saëns și Petrică și lupul ai lui Serghei Prokofiev au fost reperele după care s-a ghidat muzica spectacolului; versiunea scenică le-a aparținut lui Tom Cohen și lui Miri Lazar. Etgar Keret și Shira Gheffen s-au alăturat ansamblului în rolurile lui Lev și al lui Nissim…
Până aici – toate bune și frumoase. Realitatea spectacolului pe care l-am văzut e foarte departe de promițătoarele lui premise.
Programe de sală nu erau. În foaier era un stand unde se vindeau cărți de Etgar Keret și de Shira Gheffen. Plasatoarele ofereau publicului niște foi pe care era scris de mână „Așteaptă-mă la două lângă adăpost” și care erau împăturite ca niște avioane de hârtie. În finalul spectacolului aceste avioane aveau să zboare dinspre sală spre scenă, și dinspre scenă spre sală. O imagine de efect, și chiar poetică.
O orchestră autentică de promenadă ar fi fost, cred, mult mai plăcută pentru ascultători decât formația pe care am ascultat-o în spectacol, o formație anunțată ca excepțională, dar care mie mi s-a părut quasi-diletantă. Un dirijor care să nu fi fost și actor (un actor oarecare, dar posibil), ci numai veritabil muzician, ar fi fost, cred, de preferat. Distanța dintre Saint-Saëns și Prokofiev, pe de-o parte și, pe de alta, semnalele sonore – cică ironice și amuzante – compuse pentru spectacol era astronomică.
Cele trei dansatoare care au schimbat mai multe costume ca să înfățișeze trei inorogi, trei sportivi, trei roboți ar fi putut să lipsească din marele spectacol fără nici o pagubă; oricum, nu mă așteptam să identific printre ele o Maia Plisețkaia.
Deși montarea s-a străduit să urmeze fidel firul epic al cărții, hazul și vraja acesteia s-au pierdut pe scenă cu totul, fără să lase nici o urmă. Jocul cu mingea al lui Etgar Keret-actorul nu era nici pe departe la fel de comunicativ ca proza lui Etgar Keret-scriitorul.
Și așa mai departe…
Nu prea are rost să lungesc enumerarea asta. Cartea se adresează – cu iscusință – preșcolarilor. De aceea place și adulților. Spectacolul se adresează adulților – în sală erau foarte puțini copii și cei care stăteau aproape de mine se plictiseau îngrozitor. Spectacolele de estradă ieftine sunt pentru cei mari, al căror gust artistic e deja temeinic pervertit.
Pe mine personal m-a durut să văd un autor de calitatea lui Etgar Keret și un personaj faimos ca Shira Gheffen implicați într-o șușanea lamentabilă. Fiindcă numai drept șușanea poate fi calificată priveliștea pe care au oferit-o, costisitoare, cu siguranță, dar și, la fel de sigur, producătoare de mulți bani. Și găzduită de Festivalul Israel, nici mai mult, nici mai puțin.
Dar publicul a fost încântat de ce-a văzut și auzit – aplauzele au fost entuziaste, cu spectatorii în picioare. Destinatarii inițiativei au fost satisfăcuți. La fel au fost și cei care, de pe scenă, au mulțumit publicului pentru călduroasa primire asigurată.
Noaptea e într-adevăr – adesea – un bun sfătuitor. Furia mea de aseară, când mă consideram jignit personal de umilitoarea antrepriză la care asistasem, dimineața se domolise – în fond, cei doi principali autori ai ei s-au orientat bine după priceperea estetică a celor cărora antrepriza asta le era adresată. De ce să fiu eu supărat?!
Tel Aviv, Israel
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
