Încă o zi care este pregătită să treacă. Încerc să învăț, să prețuiesc timpul, pentru că timpul est cel mai de preț dar pe care-l primim de la naștere, el ne însoțește pas cu pas toată viața. Timpul nu stă pe loc, trece peste noi în egală măsură, zi și noapte. „Timpul este o aparență ce se prezintă sub aspectul zilei și al nopții”, a spus Democrit. Mă grăbesc în zadar să-l opresc, măcar pentru o zi, pentru o noapte, măcar pentru o clipă. Știu că o singură clipă poate schimba totul și mai știu că am fost nevoită de-a lungul vieții mele să trăiesc asemenea clipe… Nu am avut niciodată puterea să opresc timpul numai pentru mine. O iluzie deșartă rămâne gândul, dar și speranța că-l pot opri… Doar acele ceasornicului pot fi oprite și scurgerea nisipului dintr-o clepsidră, dar timpul trece peste noi, pe lângă noi, luându-ne cu el. Ireversibil.
Și totuși, atâta timp cât mai avem puterea să ne lăsăm impresionați de venirea sărbătorilor de Crăciun, să le întâmpinăm într-o stare de pură, curată așteptare, an de an, ani de-a rândul, ca o repetabilă dulce povară, înseamnă că timpul nu ne arde sufletul, sentimentele, credința… ne lasă să păstrăm în noi flacăra și lumina împlinirii vieții împreună cu el, alături de el… înseamnă, așa cum scria Antoine de Saint Exupéry: „E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine și să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlinească, e bine ca timpul să fie o construcție”… așa și numai așa timpul rămâne de-a lungul vieții leagănul speranței.
Pe măsură ce înaintez în vârstă, sper să dobândesc un simț mai acut al valorii timpului, să-l prețuiesc mai mult decât în tinerețe, să nu-mi permit să-l mai risipesc, să-l irosesc, să-l pierd. Mi-a mai rămas atât de puțin timp!
Găsesc în căutările mele despre Timp ceva ce merită să fie reținut: „Un om care îndrăznește să risipească o oră din timpul său nu a descoperit valoarea vieții.” (Charles Darwin). Iar Goethe mărturisea: „Nimic nu este mai de prețuit decât valoarea zilei”…
Timpul devine un bun de neprețuit, cu toate că deodată constați că acum, la bătrânețe, trece mai repede și te întrebi tăcut: oare încotro duce? Pe măsură ce înaintez în vârstă, dobândesc o înțelegere și un simț mai sensibil al valorii timpului, mai ales al timpului pierdut, al timpului irosit, și-mi pare nespus de rău. „Timpul nu-și irosește timpul” (Jules Renard)…
Nu avem o eternitate la dispoziție ca să ne împlinim visurile, căci pierderea de timp este cea mai ireparabilă. Orice lucru, cu un mic efort de voință, îl putem recupera, timpul însă este irecuperabil. Și gândul acesta îmi însoțește gândurile de peste zi, apoi rămân înfipte în insomniile nopților albe. Teama, nesiguranța, spaima își fac loc. Teama de a nu mai avea timp suficient la dispoziție să împlinesc ceea ce mi-aș fi dorit să împlinesc… „Timpul este ceea ce avem cel mai puțin”, scria Ernest Hemingway… Ah, și totuși, timpul rămâne leagănul speranței și îmi dă curajul zilei de mâine. Carpe diem! Altfel, așa cum spunea Octavian Paler: „mai târziu ” poate deveni „prea târziu”… Atâta timp cât nu uităm că nu avem la dispoziție o eternitate pentru a ne împlini visele, e bine.
Timpul mă stăpânește, cu toate că încă nu aș putea spune dacă știu ce este, de fapt, timpul?… Sfântul Augustin mă ajută să aflu un răspuns la întrebarea mea fugară … „Ce este deci Timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este. Dacă cineva mă întreabă, nu știu ce să-i răspund”… Și, mai departe, am găsit totuși, în căutările mele despre timp, un răspuns dat de Jorge Luis Borges: „Timpul este substanța din care sunt făcut”…iar „pasul dintre timp și veșnicie este foarte scurt, dar teribil” și-atâta timp cât nu m-am decis încă să-l fac, mă încredințez lui cu speranța că timpul rămâne o dimensiune a întineririi spiritului…
Atâta timp cât încă cele scrise cândva de marele William Shakespeare: „Nu lăsa să treacă timpul, amânările au finaluri periculoase”, mă determină să cred că acum peste patruzeci de ani am avut curajul să înțeleg că timpul nu stă pe loc, că și el trebuie împins, altfel stă pe loc. Trebuie întrebuințat și folosit momentul pentru a lua o hotărâre. Plynius Syrius spunea: „Trebuie chibzuit mult timp ceea ce se hotărăște o dată pentru totdeauna”. …Dar am hotărât atunci… iar atâta timp cât a alege momentul potrivit înseamnă cu adevărat a câștiga timp în favoarea ta, a-l folosi…
Acum patruzeci de ani, într-un sfârșit de decembrie geros, timpul a avut o valoare de sentiment decisiv, a hotărât împreună cu mine o schimbare și a marcat definitiv momentul plecării mele într-o altă lume. Strâng crâmpeie de timp, momente petrecute, clipe trecute cu emoții și-aduceri aminte. Devin un colecționar de trecut. Și atâta timp cât încă am curajul să mă întreb ce am făcut în tot acest timp este bine și este normal, pentru că timpul oricum trece peste noi. Dar cum trece? Mă întreb: Timpul trece? Și găsesc răspunsul în afirmația lui Garabet Ibrăileanu: „Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp” …și, într- adevăr, am trecut prin timpul celor patruzeci de ani ca și cum ar fi fost ieri. Cu toate că timpul se scurge peste întâmplările noastre, el rămâne ca o prezență activă adunată într-o stea mereu luminoasă pe cerul amintirilor mele sau pe cadranul ceasornicului inimii mele… căci nu pot uita, și nu-l voi uita nciodată, momentul când am coborât din avion și am pășit pentru prima oară în viața mea, în imensa hală a aeroportului supraluminat sărbătoresc, de Crăciun, al Frankfurtului.
Eram ca Alice în Țara Minunilor și mulți ani am rămas marcată de acel moment de atunci, care-mi revine în memorie de fiecare dată în preajma sărbătorilor Crăciunului cu o aceeași intensitate și trăire emotivă… De atunci am rămas o fată cu chibriturile în suflet, mereu pregătită să-mi luminez trecutul întunecat ce-l părăsisem. Bucuria și durerea se întâlniseră în sufletul meu. Timpul, clipa se opriseră atunci străluminate de strălucirea becurilor, a globurilor și a ghirlandelor multicolore care împodobeau din belșug înaltul brad ce trona în imensa hală a aeroportului. Atunci timpul își arăta puterea schimbării, căci timpul este focul care ne arde ființa până la finalul flăcării care îți dă puterea să supraviețuiești. Mult timp a trecut, multe clepsidre s-au golit lăsând nisipul să se resfire printre degetele mâinilor întinse să oprească clipa salvatoare, să se sprijine pe momentele vitale devenite sprijin pe noul drum croit cu curaj într-o nouă viață. „Timpul curge din noi ca dintr-o clepsidră cu nisip, dar noi nu simțim fuga asta, mai ales în unele clipe supreme”, spunea Victor Hugo, și cu adevărat fuga celor patruzeci de ani nu am simțit-o decât ca pe o altă încercare căreia m-am dăruit în toți acești ani. Timpul a devenit piatra de încercare, pragul unui nou drum în viață…
Încerc să decupez cu multă grijă secunda aceea din spinarea îmbătrânită a timpului. Încerc să evadez pentru o clipă în lumea viselor nemuritoare, acel tărâm pe care-l păstrez, aproape de o eternitate, pentru ancorarea amintirilor mele, bucurându-mă deopotrivă de eternitatea regăsită, neuitată. Timpul rănește, se spune, timpul vindecă. Deh?… „Timpul vindecă ceea ce rațiunea nu este în stare.” Atâta timp cât timpul nu te omoară ci devine piatra de încercare a caracterului, te poți declara un om trecut cu folos prin timp, căci timpul este în același timp și cel mai bun sfătuitor. Cu timpul începi să înțelegi altfel ceea ce faci, ceea ce ar trebui să faci. Timpul evoluează și noi alături de el… căci „timpul este cel mai înțelept sfătuitor”. (Pericle)
Leonardo da Vinci afirma: „Nimic nu trece mai repede ca anii, copiii timpului”. Într-adevăr anii petrecuți de la acel moment decisiv încoace nu au furat nimic din copilul din mine, nu au șters nimic din trăirile dinainte, din contră, s-au dovedit a fi un excelent profesor făcând din mine un permanent elev dornic de a ști și de a învăța mai mult de la noua viață. Atâta timp cât mai ai putere să admiri, să afli, să iubești, rămâi tânăr, viu. Timpul este un tămăduitor inegalabil, un reparator infailibil care te ajută de-alungul anilor să recuperezi ceea ce ai pierdut, să aduni noi trăiri. Din ceas în ceas ne maturizăm, dar, e drept, din ceas în ceas ne și epuizăm, timpul rămâne stăpânitorul celor petrecute cu noi. „Astăzi este ziua de mâine de care ne-am temut ieri”, spune un vechi proverb. Într-adevăr, acum patruzeci de ani m-am temut de acel moment, astăzi recunosc că ceea ce n-a avut loc niciodată poate avea loc mâine sau poimâne, sau oricând de-aici înainte, nu trebuie decât să am curajul să întrebuințez timpul, puterea lui să se împletească cu a mea.
Mă opresc gânditoare la cele spuse de Pindar: „Timpul este stăpânitorul ce întrece puterea tuturor zeilor”, însă, după Sofocle: „Timpul e zeul blând”… dar „cine știe dacă zeii de sus vor adăuga la totalul de azi, ziua de mâine?”, se întreba Quintus Horatius Flaccus… și alături de ei mă întreb chiar eu însămi… Cine poate ști?…
Mihai Eminescu socotea că „Timpul e moarte, spațiul e luptă și mișcarea e suferință” și întreaga lui gândire mă ajută să-mi exprim propriile trăiri ale celor patruzeci de ani care mi-au marcat și împărțit viața atât de adânc și definitiv, încât atunci când mă aflu în așteptarea sărbătorilor Crăciunului, mă las învăluită de lumina aceea feerică a primului brad îmbodobit și luminos, apărut ca un miracol în fața ochilor. Închid ochii și retrăiesc momentul, de fiecare dată suferind, cu toată emoția păstrată în adâncul sufletului. Niciodată nu voi avea puterea să ies din lumina aceea de odinioară cu care am fost întâmpinată în holul unui mare aeroport, în pragul Crăciunului, de o altă lume, în pragul unui nou drum în viață. Recunosc însă că am rămas mereu fetița cu chibrituri, ce-și păstrează mereu un ultim chibrit, ca o ultimă speranță, pentru o ultimă lumină…
Timpul se duce?, mă întreb uneori. Oh, nu!, îmi răspund grăbită. Timpul stă pe loc. Uneori ne și așteaptă. Noi ne ducem, dar atâta timp cât ții pasul cu el, nu-ți dai seama când trece, îmi spun. Mă întreb dacă ce simt acum este sufletul care mă doare? Bucură-te!, îmi răspund, bucură-te de Crăciunul care vine. Aprinde lumini în bradul sufletului, ca odinioară, când ai văzut bradul acela minunat în imensa hală a aeroportului, primul brad luminos după mulți ani întunecați și reci pe care i-ai petrecut, și bucură-te căci va veni un timp când n-o să te mai doară…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
