„De Ignat, eram mai bărbat” de Lică Barbu

18 decembrie 2021

227

Vacanţa de iarnă se apropia repede şi odată cu ea veneau şi zăpezile.

Încă de la începutul lunii decembrie vremea ne lua încet cu câte o fulguială, cu câte o ninsoare iute cu măzărică, iar vântul bâjbâia pe coclauri neştiind de unde să înceapă vâjâiala.

Când şi când, printre nori, ţâşnea câte o rază de soare care mai mult ne făcea rău decât bine. Noroaiele se dezgheţau ici-colo şi dacă aveai de drum, mai mult dansai decât să mergi normal, cum mergeam eu cu Zburlita spre şcoală şi contrar obiceiului nostru de a ne ţine de mână, făceam echilibristică pe lângă garduri, başca grija mea pentru Zburlita ca să nu alunece.

Ei, şi când se pornea peste noapte viforniţa, gata, spunea tata, a venit iarna cu „legitimaţie” în regulă. Ce zăpadă, ce troiene! Totul era alb. De abia se mai zăreau vârfurile gardurilor.

Bucuria noastră, pentru că aveam derdeluş gata făcut şi după ce ne dădeam cu săniuța oleacă pe moviliţele de zăpadă, ridicam cazemate cu omăt şi ne luam la bulgărit. Eram ud fleaşcă.

Bucuria sobei din casă, care se mai răcorea şi ea cu hăinuţele mele înmuiate în zăpadă. Încinsă bine, îşi făcea datoria de uscător al casei. Uneori, încinsă prea mult şi dacă nu eram atent să-mi iau ţoalele la timp, mă pricopseam cu câte o gaură în izmene.

La şcoală, pentru că aveam ore după-amiază, ajungeam uşor. Chercenii săpau cărări de dimineaţă şi era o plăcere să mergi printre „defileile” de zăpadă. În clasă, toţi eram lipiţi de sobă. Când începea ora, cei din ultimile bănci stăteau îmbrăcaţi ca afară pentru că nu-i ajungea căldura.

Odată cu vacanţa venea şi Ignatul. Aşa era tradiţia, iar eu îi întrebam pe toţi ce-i ăla Ignat?

La şcoală nu aveam voie să întrebăm. Era o sărbătoare creştinească şi tot ce ţinea de tradiţii creştin-ortodoxe era tabu.

M-a lămurit mamaia Ştefana care mi-a povestit că românii creştini sărbătorec în fiecare an, pe 20 decembrie, Sfântul Ignatie Teoforul şi mi-a dat o carte mai veche să citesc.

Am citit curios şi am aflat că Sfântul Ignatie Teoforul a fost episcop de Antiohia și martir al Bisericii şi este unul din cei mai de seama părinți apostolici. Pentru că nu a lepădat credința în Hristos, a fost aruncat în arenă și sfâșiat de lei, în jurul anului 110, în timpul domniei împăratului Traian.

O legendă de-a noastră spune că, în noaptea de 19 spre 20 decembrie, când creștinii ortodocși sărbătoresc ziua Sfântului Ignat, porcii care vor fi sacrificați se visează cu mărgele roșii la gât, adică își visează sfârșitul.

Bărbaţii sunt cei care se ocupă de sacrificarea animalului, iar tradiţia cere ca acela care taie porcul să fie un om curat, care înainte de sacrificiu trebuie să meargă la biserică, să se spovedească, părintele iertându-i şi păcatul uciderii porcului.

Cu câteva zile înainte de Ignat, tata pregătea tot ce trebuia pentru sacrificarea porcului: paie pentru pârlit, cuţite bine ascuţite şi vorbea cu câţiva bărbaţi pentru ajutor la tăiere, iar în ziua de dinaintea Ignatului nu mai hrănea porcul din coteţ.

Bietul de el! Guiţa de foame de ţi se rupea sufletul. Sau bănuia că i-a venit sfârşitul şi urla de jale? Mai degrabă.

În dimineaţa de Ignat, mama punea apă multă la încălzit într-un ceaun mare, în curte, pe pirostrii. Tata umbla prin curte căutând cele necesare pentru tăiere şi îmi dădea sarcini precise spunându-mi că dacă îmi e milă de porc, să stau în casă, altfel, porcul moare mai greu.

Grea problemă. Cum să stau în casă? Desigur, nu mă puteam abţine de la miloşenia mea, dar voiam să fiu şi eu prezent la tăierea porcului. Mă prefac indiferent şi gata!

Era o zi de iarnă senină. Geruia. Pomii erau albi de promoroacă.

La poartă, nea Costică şi nea Fane, doi unchi ai mei care, în ziua de Ignat, erau chemaţi de vecini pentru că erau meşteri la tăiat porci, aşteptau să termine tata rugăciunea la o icoană din casă ca să treacă la treaba cu tăierea porcului.

Norocul lui tata era că ne luau pe noi primii. Eram neamuri. Dacă ar fi venit după prânz de la alţi vecini, nu se mai putea face nimic cu ei. Erau praf de băutură.

‒ Hai, bre nea Neculai, că mai avem şi alţi porci să-i facem şorici, striga nea Costică peste gard.

‒ Ei, ho, Costică! Ce? Îţi arde gâtu’? Mai bine intraţi în curte şi legaţi porcul cu funia. Să fie pregătit, zic, îl pondera mama din două vorbe.

Ştia mama ce ştia. Nea Costică abia aştepta să ardă un păhărel aşa, de antrenament, căci în ziua aceea avea nevoie de pregătire serioasă pentru gâtlejul lui.

‒ După ce tăiem porcul, vă cinstesc. Ce naiba, parcă nu ştiţi!, a spus tata ieșind din casă.

În timp ce trăgeau de porc şi îl mânau spre stradă, nea Costică s-a oprit brusc.

‒ Ia! Linişte!, și se opri brusc, oprind din mers și porcul.

‒ Ce-ai bre?, se opri curios nea Fane şi domoli porcul ca să nu se mai agite.

De undeva se auzea guiţatul unui porc pregătit să fie tăiat.

‒ E porcul Dumitrei. Hm! Are vreo 100-110 kile, nu e prea gras şi are şoriciul gros. Pe cine o fi chemat să o ajute? Îmi dau seama că nu prea se prea pricepe, ne-a explicat situaţia nea Costică, un adevărat maestru în tăiat porci.

Tata râdea ştiind că unchiul Costică ne aiurea mereu cu glumele lui.

‒ Şi mai ştiu că Dumitra taie porcu’ în curte. Asta nu mai e glumă, bre.

Aşa era, mă rog, ştia nea Costică ceva. Toată lumea tăia porcul în faţa porţii din două motive: nu faceau murdărie în curte şi, doi, se lăuda fiecare că are porc. Tanti Dumitra încălca obiceiul străzii. Şi nu numai obiceiul acesta. Era ea mai cu moţ.

În stradă, la poarta noastră, începea lupta cu porcul. Nea Fane, mai vânjos, culca porcul pe o parte dintr-o singură zvâcnitură trasă cu funia de picior şi, împreună cu tata, se urcau pe porc ca să nu fugă atunci când îl înţepa nea Costică.

Eu, pe lângă ei.

„Maestrul” freca două cuţite lungi unul de altul şi cu mişcări precise aplica ritualul de înjunghiere a porcului. Eu priveam undeva aiurea, prin copaci. Nu voiam să văd cum îl taie. Până să îmi revin din înduioşare, tata a venit spre mine şi mi-a desenat o cruce pe frunte cu sângele de la porc. Cică să cresc rumen şi sănătos. Toată ziua am stat cu crucea pe frunte.

‒ Să-l mâncaţi sănătos!, ne-a urat nea Costică dând pe gât primul păhărel de ţuică din acea zi.

Atât făcea nea Costică. Înţepa porcul la gât, trăgea sub nas câteva pahare de ţuică sau vin, ce-o fi, şi pleca la alte „lupte” cu porcul de Ignat.

Atunci, mă simţeam şi eu mai bărbat. Aduceam paie pentru pârlit porcul, căram apă caldă, răzuiam şoriciul prea pârlit. Tot ce tranşa nea Fane şi cu tata, duceam unde spunea mama. Simţeam că eram gospodarul casei. Eram util şi asta mă maturiza.

Dar cel mai mult şi mai mult îmi plăcea când tata, după ce învelea porcul cu saci de iută, mă cocoţa pe porc şi râdea de mine că am să zbor când o zbura porcul.

Şi multe, multe treburi se întâmplau de Ignat. Nu ştiu cum era pe la voi, dar atunci, în copilăria mea simplă, acest moment era o trăire pe care nu am reuşit să o transmit mai departe. Vremurile m-au călăuzit spre alte obiceiuri, acolo unde tradiţiile au apus.

Toată munca pentru sacrificarea porcului de Ignat se termina cu pomana porcului.

Ne aşezam la masă taman când pe uşă intra nea Costică cu două pachete de carne şi cu o sticlă de vin roşu. Şi dă-i petrecere! Ce urma, e altă poveste.

Nu vă mai spun de tochitura de porc, de murături şi de ardei iuţi, de mămăliguţa fierbinte şi nici de plăcinta cu brânză preparată de mama. Când a gătit-o, nu ştiu.

Nu vă mai spun totul ca să nu risc să mă certaţi pentru că vă răscolesc poftele culinare.

Nea Costică sforăia cu o murătură-n gură, îmbiat de căldura sobei de tuci, la capătul unei zile minunate pe care nu am cum să o uit niciodată.

Ignatul de azi nu mai e o sărbătoare, e o simulare că trebuie să faci cârnaţi, caltaboşi, untură, tobă, şuncă şi cauţi şorici pe care nici măcar nu ştii dacă e adevărat.

Poftă bună la amintiri!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu