”Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (16) de Lică Barbu

59
Lica Barbu lumea lui licuta leviathan.ro

Firesc, povestea continuă de unde am rămas în episodul trecut, adică, vă purtam, împreună cu personajele povestirii mele, cu bacul peste Dunăre la trecerea către Ghecet, un sat situat pe malul drept al Dunării în dreptul portului Brăila. Să vedem ce s-a mai întâmplat! Lectură plăcută!

După ce şalupa care împingea bacul a tras vârtos din motoare să urce bacul în amonte pe Dunăre, acum curgea lin pe firul apei către malul celălalt dusă de curenţii fluviului fără prea mare efort. Manevra de traversare a Dunării părea simplă, dar nu era chiar aşa. Pe Dunăre circulau bărci cu pescari, mici vaporaşe sau barje încărcate cu marfă. Conducerea bacului necesita mare atenţie. Sirenele trimiteau semnale speciale de organizare a traficului fluvial şi totul se desfăşura în siguranţă.

Pe bac, eroii noştri aşteptau nerăbdători să ajungă la Ghecet. Era deja târziu pentru pescuit, iar mirosul de peşte al apei pe care pluteau îi ademenea şi mai mult.

Neculai se întâlnise pe bac cu un cunoscut şi discutau de una, de alta, dar mai mult despre pescuit. La ce dai, cu ce dai, chestii din astea.

‒ Şi unde mergeţi să daţi la peşte, Neculae?

‒ P-aicea, pe braţul Măcinului. Sunt bălţi destule.

‒ Să nu-mi zici că mergeţi la Fundu Mare!

‒ Şi p-acolo. De ce nu? Unde-i apa mai lină.

‒ Păi, azi e ziua când iese din apă Ostrovul lui Terente. Aveţi curaj să mergeţi pe ostrov?

La auzul numelui ”Terente”, Licuţă deveni brusc atent. Se desprinse de mâna Zburlitei care tot drumul pe bac l-a ţinut strâns de mână de parcă ar fi fugit de lângă ea şi după ce-i trimise cu înţeles o clipire din ochi Perluţei, se apropie de cei doi.

‒ Nu-i adevărat, nene. Tata ştie foarte bine să pescuiască.

Nenea care stătea de vorbă cu Neculai, tatăl lui Licuţă, rămase cu vorba-n aer. Surprins, îşi ridică şapca, se scărpină pe cap, o aşeză mai bine şi se uită ciudat la Licuţă.

‒ Ce-ai măi, ţâcă? N-ai treabă?… E al tău, Neculae?

‒ Da, e fiul meu, Licuţă. Are cinci ani jumate.

‒ Să-ţi trăiască! Da’ ce băgăcios e! Ce-i veni să mă ia aşa?…

‒ Dacă mata ai spus că tata habar n-are să pescuiască şi se dă mare pescar?

‒ Iotee! Când am spus io asta? Ha, ha, ha! Aiurezi, ce ai?…  Ce-are mă fecior-tu?

‒ Te-am auzit foarte bine, bre. Ba ai tras şi o înjurătură urâtă.

‒ Hai, Licuţă! Lasă. Du-te lângă maşina lui Aurel, că mai e puţin şi ajungem. Ia-i şi pe prietenii tăi, ca să ştiu unde sunteţi, îşi îndrumă Neculai fiul.

Licuţă nu mai spuse nimic şi ascultător, după ce-i semnală printr-un fluierat scurt şi pe ceilalţi copii, se îndreptă către Aurel care fuma în draci lângă maşină. În urma lui îl auzi în gând pe nenea care era lângă tatăl său: ”Are ceva la bibilică băiatul ăsta. Lui Neculai îi e ruşine să-mi zică. Aia e!”

Înclinând să creadă că Licuţă avea dreptate despre ce a auzit în gândul amicului cu care stătea de vorbă, Neculai îl privi pe sub sprâncene şi cu un salut mormăit îl lăsă pe individul confuz şi nelămurit.

‒ Bine bre, neaaa!… Hai, sănătate!

Nici nu mai ştia cum îl cheamă.

O uşoară zdruncinătură a bacului atenţionă pasagerii de sfârşitul micii lor călătorii de peste Dunăre.

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește  

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.