„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii” (22) de Lică Barbu

68
Desen de Briana Maria Băjenaru
Desen de Briana Maria Băjenaru

logo lumea lui licutaDupă ce s-au urcat în barcă şi s-au aşezat pe unde au găsit loc, copiii înlemniră ca la fotograf. Era pentru prima oară când se urcau în aşa ceva, iar legănatul lotcii le dădea fiori de teama că vor cădea în apă.

Lotca este specifică pescarilor bălţii pentru că alunecă mai uşor pe apă şi nu face valuri prea mari speriind peştii. E un fel de barcă normală, dar ceva mai turtită. Distanţa dintre suprafaţa apei şi bordura bărcii era cam de două palme.

Asta îi înspăimânta pe copii şi la fiecare mişcare credeau că lotca se răstoarnă. Îi linişti Cuzmin:

‒ Stoite liniştit, rebiata! Luaţi loc pi scândura menea. Pajaluista! Nicivo mişcare. Când pornim na plimbare pe baltă crasivaia gavarite că sunteţi pe o corabie, „găvări” Cuzmin şi râzând zgomotos, ca un marinar adevărat, prinde din zbor sticla cu şnaps azvârlită de Neculai, plata călătoriei a copiilor cu barca.

Scoase dopul sticlei, trase o duşcă de probă, scrâşni din dinţi, mârâi a poftă şi dădu pe gât mai mult de jumătate din conţinutul sticlei. Fără oprire.

Din moşul căzut din poveşti pe care şi-l imaginau copiii, lipoveanul devenise dintr-o dată Spaimă Barbă-Cot. Parcă o teamă îi îndemna să coboare din barcă, dar tentaţia unei călătorii pe baltă cu „corabia” moşului cu barba albă, depăşea toate temerile.

În urmă cu câteva clipe, înainte de sosirea lipoveanului, Licuţă îşi invitase prietenii să asculte vocea din bănuţul lui găurit şi cu puterea gândului său atrase în el şi gândurile lor. Auzeau ce auzea şi Licuţă, iar acuma vorbeau între ei prin gânduri.

„Nu vă fie frică! Nenea Cuzmin este un pescar din moşi-strămoşi. Trăieşte pe baltă cu tot neamul lui. Ştie el ce ştie.”, îi linişti Licuţă pe ceilalţi, dar şi pe el însuşi.

„Tu nu vezi cât a băut? Dacă ne răstoarnă?”, spuse Zburlita grijulie cu gândul la o catastrofă.

„Eu ştiu să înot şi vă salvez pe toţi”, se dădu şi Parfeu erou.

„Pe mine să mă salvezi mai repede că mai am gogoşi de mâncat”, îşi rezervă Tatalai loc printre cei care vor fi salvaţi de Parfeu. Curios, că în gânduri nu se bâlbâia.

„Licuţă! Ce se întâmplă? Vă aud pe toţi în mintea mea. Voi mă auziţi?”, strigă Perluţa ca şi cum era departe de ei.

„,Nu mai ţipa aşa că mă sperii, fată! Dacă Licuţă a spus că va fi bine cu barca asta nu ştiu de ce ţipi aşa?”, se zburli Zburlita la Perluţa făcându-i cu ochiul lui Licuţă.

Perluţa nu mai apucă să-şi transmită gândul ei. Barca se desprinse de mal printr-o uşoară împingere cu vâsla de către Cuzmin şi călătoria începu lin pe apele bălţii.

Copiii priveau spre mal unde Neculai, Costică şi Marcel trebăluiau cu „artileria” grea a uneltelor de pescuit  pentru „grosul” capturilor din acea zi. Doar Aurel privea cu ochii ţintă la pluta undiţei lui aşteptând să o ciupească vreun amârât de peştişor trecător. Aurel urma să rămână pe mal împreună cu copiii, iar maşina trebuia supravegheată. Dacă o luau apele?

Nu la asta se gândeau copiii. Priveliştea bălţii îi copleşea. Lotca aluneca lin pe apă. Liniştea străpunsă de clipocitul vâslelor barcagiului din „moşi-strămoşi” le oferea imaginea unui zbor între lumi nebănuite. Ca în poveşti.

Stufărişul foşnea tainic, urându-le bineţe. Nuferii albi explodau în soarele dimineţii cu broscuţe aşezate pe pat de petale în chemări din adâncul apelor.

Licuţă era fascinat de călătorie şi oricât se străduia să reţină în priviri toată această feerie de basm, ochii, ca un magnet, erau aţintiţi spre străvezimea apelor. Ceva nu-l lăsa să admire frumuseţea bălţii. Un îndemn îl chema spre adâncuri.

Fără să vrea, atinse apa bălţii şi…

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.