Au înflorit discret păpădiile, printre garduri și la marginea grădinilor, dar nimeni nu le observă… Nici măcar galbenul curat al florilor nu atrage atenția nimănui, căci nu mai sunt oameni prin parcuri și nici în grădini. Și nici pe stradă. Nicăieri. Nu mai sunt copii care să se joace printre ele, care să-și împletească fugar o coroniță cu florile acelea galbene, ușor parfumate. Poate numai un botic de cățel să se mai apropie de flori și să le miroasă. Ei sunt singurii care au voie, au dreptul la ieșit afară. Norocoșii stăpâni se bucură de scurta plimbare făcută pentru binele cățelului. Acum se dovedește cu adevărat că el rămâne cel mai bun prieten al omului. De fapt, au libertatea de a se plimba împreună, căci tu, omule, mai ales când ești bătrân, ești supus unei legi severe, să stai în casă, singur și să te poți gândi în liniște la farmecul nepăsător al necunoscutului de mâine. Acest mâine pe care trebuie să îl apreciezi acum atât de mult. Este tot ce ți-a mai rămas. Suntem nevoiți să-l apreciem și să-l așteptăm plini de speranță și optimism. Mâine o să fie mai bine, iar poimâine și mai și…
Adâncit în asemenea gânduri, reflexii fugare care-ți acoperă neliniștea adânc înfiptă în inimă, ale cărei bătăi nici nu mai ajungi să le numeri. Sunt prea scurte și prea rapide. Și totuși cu cât inima bate mai repede, cu atât îți petreci zilele și nopțile mai liniștit, mai precaut, mai grijuliu față de viața ta, de viața care ți-a mai rămas.
Cauți sprijin, răsfoind paginile cărților care sunt citite acum cu o sete de adevăr, cu o dorință de a te adânci în lumea lor, pentru un timp să te afli într-o altă lume, departe de aceea care o trăiești acum. Lumea cărților devine lumea ta. „Am ajuns până acolo încât adevărata «viață vie» o considerăm aproape ca o muncă, aproape ca pe o slujbă, și suntem cu toții de acord în sinea noastră că e mai bună viața din carte. Și de ce ne tot frământăm uneori, ce ne tot prostim, ce tot cerem? Nici noi nu știm de ce…” am găsit citatul, răsfoind facebook-ul unui prieten virtual, și-i aparține marelui Dostoievski. Răsfoind paginile postate de prietenii virtuali, singurii prieteni pe care îi ai acum, îmi opresc privirea și parcă și inima își încetinește bătăile grăbite și citesc mai departe: „Aș vrea să pot să te adorm la fel ca personajele din povești care se trezesc numai în ziua în care sunt fericite. Dar lucrul acesta chiar se poate întâmpla, într-o zi te vei putea trezi și îți vei putea da seama ce minunată e ziua aceea, va fi soare, totul ți se va părea nou, schimbat, limpede, ceea ce înainte ți se părea imposibil, va deveni ceva simplu și firesc. Nu crezi? Eu sunt sigur că așa va fi, și ți se va întâmpla repede, poate chiar mâine. Privește cerul! Nu-i așa că e minunat?… ” Mâine îl întâlnești pe mâine, într-un context care îți umple sufletul de ceva frumos, minunat, de o putere a cuvântului care are efectul unei licori salvatoare, sorbind-o ieși din lumea aceea de dinainte, din farmecul apăsător al necunoscutului de mâine… Acuma parcă știi că mâine o să vină. Speri. Trebuie numai să privești cerul… Să ridici ochii sau să-i apleci și să vezi că au înflorit păpădiile și pentru tine, iar magnoliile și-au scuturat triste și melancolice florile, fără să le fi observat cu adevărat că au luminat grădinile de la un timp. Primăvara care a venit este tristă, că nu avem timp să ne bucurăm alături de ea, să reînflorim în brațele bucuriei vieții vii… Și mă apucă un dor nebun să pot avea multe zile de mâine ca să-l pot reciti pe Dostoievski. Am nevoie de multe zile de mâine ca să-l pot reciti în liniște….
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
