„Aventurile lui Licuţă dincolo de Capătul Lumii (31)” de Lică Barbu

111
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo lumea lui licutaOglinzile răsăreau ca ciupercile. O pădure de oglinzi îi înconjură într-o clipă. Reflexia lor în oglinzi le dădea senzaţia că erau de zeci de ori mai mulţi, iar fiecare mişcare a lor se repeta din imagine în imagine. Situaţia părea un pic hazlie, doar că nu mai ştiau care sunt cei adevăraţi.

Zburlita se alinta în toate oglinzile punându-şi tot felul de floricele-n păr. Cununiţe cu flori apăreau şi dispăreau pe capul ei dansând în cercuri florale care de care mai spectaculoase. Adora să facă asta. Ba îşi împletea părul, ba îl despletea lăsându-l zburlit. Chipul ei domina în toate oglinzile. Unde nu-i plăcea ceva la ea, schimba oglinda în altă oglindă, mai mare sau mai mică. Era joaca inocentă a unei fetiţe ce se voia plăcută. Tatalai se juca în oglinzi cu strâmbături caraghioase şi, poate supărat pe el, scotea limba la toţi Tatalaii reflectaţi în oglinzi. Râdea cu poftă de se cutremurau imaginile din oglinzi făcând să apară chipul lui şi mai strâmb.

Parfeu îşi privea spatele stând ţanţoş între oglinzi, admirându-şi spatele de băiat voinic. Se răsucea repede ca să nu i se vadă petecele de pe pantalonii lui scurţi, pe care oricum, le ştiau toţi. Se amuza şi el într-un fel în această joacă cu oglinzile.

Singurii care nu erau mulţumiţi de situaţie, erau Perluţa şi Licuţă.

Licuţă ştia că iar se va întâmpla ceva. Ceva grav. Privea rătăcind printre zecile de chipuri ale prietenilor neştiind care sunt cei adevăraţi şi care sunt reflexii ale lor în oglinzi.

Nu găsea nicio soluţie. Totul era în mintea Zburlitei. Era frumos jocul ei, dar o presimţire alarmantă îi bloca gândurile. Şi doar le-a spus că orice gând care le vine în minte poate deveni adevărat şi, mai rău, în această lume ciudat de fantastică, acestea pot pricinui catastrofe.

Perluţa, îmbufnată de fandoseala Zburlitei, stătea încruntată cu mâinile în şolduri. Ce tot se fălea cu florile ei în păr? Ce tot schimba oglinzile? Şi de ce voia ea atâtea Zburlite?

Licuţă o privea bănuitor şi încercă să o calmeze. Prea târziu.

Din senin, începu o ploaie de pietre care spărgea oglinzile. Una câte una. Cioburi mari de sticlă tăioasă zburau prin aer şi lovindu-se una de alta, se transformau într-un potop de cioburi. Bucăţele mici de oglinzi, cu imagini secţionate din florile Zburlitei, cu limba lui Tatalai şi cu pantalonii scurţi ai lui Parfeu, cădeau peste capetele lor ameninţându-i că pot fi tăiaţi şi răniţi grav. Toţi se fereau cu ce le trecea prin minte.

Tatalai îşi imagină o cutie mare cu bomboane. Se putea altfel? De teamă, uită să-şi închipuie şi bomboane în cutie. Nu mai conta. Se ascunse repede în cutie exact când o bucată mare de oglindă trecu razant peste capul lui.

Parfeu era deja apărat de capacul butoiului rămas de la lupta cu furnicile. Curios că nu dispăruse din scena luptei. Peste capac se spărgeau cu zgomot asurzitor cioburi de oglinzi încărcate cu imaginile chipurilor secţionate. Parfeu strângea din dinţi speriat de ploaia de sticlă, dar şi de pietrele care nu mai conteneau să cadă peste oglinzi.

Era un vacarm de sticlă spartă, încât gândurile copiilor erau un haos întreg.

„Licuţăă! Pentru tine am făcut asta, să fiu mai frumoasă!”, ţipă Zburlita cu disperare în gândurile ce o luaseră razna, ca o chemare pentru un ajutor.

„Şi pentru asta îţi trebuia oglinzi şi buruieni pe cap?”, ţipă şi Perluţa într-un gând fulgerător, gata de atac ca să arunce cu pietre în oglinzile rămase întregi.

„E clar! Am de înfruntat Mândria şi Invidia”, îşi spuse Licuţă oftând uşor.

Dar cum?

Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.