După ce a primit bănuţul găurit de la tataia Muşat, Licuţă, bucuros dar şi buimăcit de acel bănuţ ciudat, a plecat către prietenii lui pentru a continua jocul ”Caută comoara”.
Se pare că acel bănuţ îl surprinde pe Licuţă în situaţia de a ghici gândurile celorlalţi. Continuarea acestei poveşti ne va lămuri ce şi cum. Bizar, foarte bizar!
Prietenii îl aşteptau pe Licuţă la umbra dudului de la poarta lui tanti Raţa, în afară de Zburlita care tocmai ieşea din curtea ei.
− Jucăm mai Comoara ne, Licuţă?, îl întrebă Tatalai.
− Dar voi aţi găsit comorile cu care să ne jucăm?, răspunse tot printr-o întrebare Licuţă.
− Dar o secret găsit şi eu comoară am, preciză Tatalai situaţia lui.
− Şi eu am găsit una, adică tataia Muşat mi-a dat-o.
− Ce?, sări curios Parfeu.
− Mi-a dat… o… un… Stai să vezi!
Nu mai ştiu ce scriu sau Licuţă a uitat tot despre întâmplarea cu bunicul lui? Se pare că da. Chiar sunt surprins. Of! Şi imaginaţia asta!
Licuţă se scormoni prin buzunare, părând că ştie ce caută.
− Un bănuţ, uite!, arătă el ”comoara” lui.
− Scofală bănuţ, un mare. Mai şi găurit e. Hi, hi, hi!, râse-n ciudă Tatalai.
– Ba e grozav, Tatalai, n-ai cum să ştii, îl lămuri Parfeu. La noi, la ţigani, se poartă bani găuriţi. Mama are o groază în păr. Pentru noi, sunt ca o comoară bănuţii ăştia.
− Şi mie-mi place, Licuţă. E deosebit, confirmă Perluţa. Dar cum rămâne cu secretul ”comorii”? Tu ai spus că-i secret ce găsim, iar tu ai spus primul secretul.
− Acuma, na. M-am grăbit. Voi ce-aţi găsit?
− Asta-i ”comoara” mea!, strigă Zburlita veselă, arătând o poză cu Licuţă în clipa când se apropie de grup.
− Opaaa! Ce surpriză drăguţă mi-ai făcut Zburlito!, spuse Licuţă surprins, uitându-se la Perluţa pe sub sprâncene..
− Daa! Şi mai am o surpriză, Licuţă. Taică-tu a fost la noi şi vorbea cu tata ca mâine să meargă la pescuit, la Ostrovul lui Terente. Spunea o poveste. N-am înţeles eu prea multe, dar am înţeles că ne ia şi pe noi. Merge şi taică-su lui Tatalai şi nea Aurel, unchiul tău şi nu mai ştiu cine. Mama nu prea vrea să mă lase. Ce zici de asta, Licuţă?
− Ce să zic? Mă bucur. Şi m-aş bucura şi mai tare dacă… dacă…
În acel moment, Licuţă simţi cum bănuţul din mână se încălzea, aproape că-l frigea. Brusc, îşi aminti toată discuţia cu tataia Muşat. Numele ”Terente” îi răbufni în minte ca o atenţionare şi auzea clar gândurile prietenilor care veneau gălăcioase şi nu le putea desluşi.
− … dacă am merge cu toţii la pescuit. Ar fi grozav să mergem toţi. Şi Perluţa, şi Parfeu…
− Mi-ar place dacă m-aţi lua şi pe mine. Nu-i o problemă cu ai mei. Habar n-au pe unde umblu toată ziua, se bucură pe moment Parfeu..
− Ne vom juca ”Caută Comoara”, mâine, la baltă. Şi-aşa, eu ştiu ce ”comori” aţi găsit.
− Etee! Mine la cum n-ai. ”Comoara” ascuns am bine, spuse sigur pe el Tatalai.
− Nici nu e nevoie, Tatalai. Năsturelul lipsă de la bluza ta, pe care l-ai găsit prin iarbă, e acum în gura ta.
Tatalai scoase nasturele din gură şi căuta să vadă dacă i se potriveşte la bluză. Îl pufni râsul.
− Hi, hi, hi! Ziua căutat l-am toată. E ”comoara” acum mea.
− La Parfeu nu e nevoie să ghicesc căci se dă singur de gol cu mingea aia din sân.
− Şi eu ce ”comoară” am, ghicitorule?, se dădu curioasă Perluţa.
− Ştiu ce ai găsit, dar nu spun.
− Atunci, nu ştii. E clar.
− Ba da, ştiu! E o pietricică în formă de inimioară. Şi o ai în buzunarul de la rochiţă.
− Şi? Şi mai ce? De ce nu spui, Licuţă? Ţi-e teamă de Zburlita?
− Adică ce?, sări Zburlita-n vorbă.
− Uite, na!, Ce? Numai tu?
Perluţa scoase piatra din buzunar şi o arătă Zburlitei, drept în faţă. Licuţă înlemni.
− Hm! Drăguţă piatra. Şi ce-i cu asta?, studie Zburlita inimioara din piatră a Perluţei.
− Uitasem că nu ştii să citeşti. Pe inimioară am scris cu o cărămidă, numele ”Licuţă”.
Tatalai şi Parfeu, dându-şi seama că-s în plus la această scenă, se întoarseră să plece acasă.
Le părea rău de joc. Şi nici nu se terminase ziua.
Îi opri din drum Aurel, care tocmai ieşise din curtea lui Licuţă.
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
