”Avocatul – cel mai puternic om în societatea contemporană!” de Mihaela Popescu

344
Mihaela Popescu Julio Romero de Torres (1874 – 1930), ”Femeie în timpul discursului” – fragment
Julio Romero de Torres (1874 – 1930), ”Femeie în timpul discursului” – fragment
Morile de vânt ale justitiei De la arta cuvântului la confesiuni și opinii juridice prin ochiul cinic al unui avocat logo rubrica leviathan.ro
De la arta cuvântului la confesiuni și opinii juridice prin ochiul cinic al unui avocat

Umanitatea, de-a lungul existenței sale, s-a raportat la sisteme de valori nu întotdeauna morale și a analizat puterea din perspective ierarhice. Spre exemplu, celebrul împărat roman Caligula (Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus) – fiul lui Germanicus (un general de succes și una dintre cele mai iubite figuri publice din Roma!) – descendent al dinastiei Iulio-Claudiane, renumit pentru cruzime, extravaganță și perversiune și considerat a fi un tiran nebun al vremurilor sale, deși a domnit totuși patru ani (37 – 41 d. Hr.), fiind în cele din urmă asasinat (la vârsta de 28 de ani), este și astăzi amintit ca reper aflat la limitele absolutei imoralități.

Sub aspect psihologic s-ar putea vorbi, în acest caz, de nebunia puterii, dublată de nebunia vârstei și a poziției sale ierarhice prin naștere. Iar dacă avem în vedere aspectul că porecla de ”Caligula” (cizmuliță) i se trage de la prezența pe câmpurile de bătălie (alături de tatăl său) încă din primii ani ai copilăriei, nebunia sa apare ca fiind rezultatul dereglării totale a percepției valorilor morale, cauzată și de contextul social în care a evoluat.

Așadar, în timpul domniei, Caligula (cizmuliță) era considerat cel mai puternic om al societății romane… Însă această aparență avea să fie răsturnată de cei care l-au asasinat și au așezat la tron, în aceeași zi, pe Împăratul Claudius.

Prin urmare, nu poziția ierarhică ar trebui luată ca reper, atunci când vorbim de… ”cel mai puternic om în societate”, ci cu totul alte criterii.

Revenind la contemporaneitate, consider că trebuie să facem diferența între ceea ce Roger Schwartzenberg*) definea, încă din 1977, ca fiind ”statul spectacol” (lansând, cu ocazia apariției eseului cu același titlu și ”teoria statului spectacol”) – în care pleiadele de ierarhii sociale își impun și își expun elitele sau reprezentanții, în cadrul ceremoniilor, ca personaje ce joacă un rol (social) distinct și foarte clar delimitat – mai exact, să facem diferența între ierarhiile aparente ale statului spectacol și ierarhiile din umbră, respectiv așa-zisele ierarhii reale, pe care contemporanii le-au definit vag ca fiind ”stat paralel” sau, referindu-se la oamenii-cheie – regizori ai spectacolului social ori, peiorativ, păpușari ce mânuiesc marionetele, adică oamenii cei mai puternici într-o societate determinată.

Nu întâmplător am propus o discuție despre teoria statului spectacol, în viziunea lui Schwartzenberg, ci pentru a evidenția faptul că, discret, în chiar preambulul părții întâi a eseului, publicistul francez ne spune următoarele: ”Cu ceva timp în urmă, puterea era o noțiune abstractă. Un concept rece și impersonal pentru juriștii austeri care nu voiau să cunoască decât constituțiile și codurile de legi. În acele timpuri puterea era aproape anonimă. Așa începea democrația. Mai întâi cu lupta împotriva monarhiei, apoi împotriva dictaturii. Pe scurt, împotriva autorității personale… Astăzi spectacolul este la putere!…” 

Iar din 1977 încoace, se pare că lucrurile stau tot cam așa!

Astăzi, în jocul de-a ierarhiile sociale, au fost atinse toate limitele spectacolului dramatic – ca procedeu – de la tragedie și grotesc, la absurd și tragi-comedie, iar răsturnarea piramidei valorilor pare să nu se mai oprească.

Dar să revenim la citatul din eseul lui Schwartzenberg, despre ”juriștii austeri” și democrație. Despre sistemele de putere se tot vorbește încă din antichitate, grecii atenieni fiind primii care au lansat conceptul de democrație liberală și care l-au și transmis ca formă etimologică, întregii umanități, fiind de referință, cu unele nuanțări, până în zilele noastre.

Ulterior, romanii au preluat unele concepte grecești și au creat dreptul privat roman, care s-a impus, ca reper, pentru majoritatea sistemelor de drept, mai cu seamă în Europa, iar acest lucru a fost posibil în primul rând datorită expansiunii teritoriale a Romei, dar și pentru că juriștilor statali (locali) le-ar fi fost mult mai dificil să-și construiască propriul sistem de codificare.

Unele culturi, cum ar fi cea engleză, și-au păstrat până în zilele noastre sistemul cutumiar (în speță, common law) – ca mod practic de soluționare a litigiilor.

Dar sisteme juridice bazate pe cutumă au existat, ca specific aparte, în fiecare dintre teritoriile pe care s-au format și funcționează astăzi statele lumii și toate au avut la bază principii fundamentale. Revenind la sistemul englez de common law, trebuie spus că acesta e unic în peisajul sistemelor de drept mondiale și funcționează în baza principiului a trăi onorabil și a preceptului de a nu vătăma pe altul, dând fiecăruia ce este al său.

Chiar dacă în sistemul common law, cei care au creat ansamblurile de reguli au fost judecătorii, aceștia nu au aplicat niciodată o normă juridică mai înainte ca respectiva normă să dobândească o aplicațiune jurispridențială.

O influență deosebită asupra dreptului european, în contextul evoluției sale istorice, a avut dreptul canonic, promovat de biserica catolică.

Așadar, se poate spune că au existat interferențe între normele moralei religioase și sistemele de drept, iar din aceste interferențe, cei care au ales și au propus variantele cele mai bune de codificare au fost întotdeauna juriștii de elită, indiferent de epoca în care au trăit.

Însă nu același lucru se poate spune și despre alegerea sistemelor de drept, întrucât aici s-au impus mai mulți factori de putere, inclusiv cei religioși, însă aflați în strânsă legătură cu educația și capacitatea juriștilor de a crea codificări specifice.

În Europa, principalii piloni ai sistemelor de drept actuale au fost dreptul german și dreptul francez, care s-au constituit prin receptarea dreptului roman, însă cu valorificarea dreptului cutumiar local.

Printre primele coduri (civile) europene se numără Codurile bavareze (apărute în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, abrogate ulterior) și Codul lui Napoleon de la 1804 (rămas în vigoare și azi!) – acestea fiind considerate sisteme de referință pentru toate legislațiile.

Însă majoritatea codificărilor aflate la baza dreptului european contemporan au apărut și s-au dezvoltat abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În România, la baza constituirii Codului penal de la 1865 (codul Cuza), spre exemplu, au stat Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859) iar Codul Cuza, deși modificat în timpul lui Carol al II-lea, la 1936 și de către comuniști, la 1948, a rămas valabil, ca structură, până în 1969, ultima modificare substanțială fiind efectuată abia în februarie 2014.

Un aspect mai interesant al Codului Cuza (penal) a fost preluarea și reglementarea duelului (la articolele 258 – 261), juriștii vremii fiind inspirați din Codul prusian de la 1851 și Legea belgiană asupra duelului,din 1841. Însă reglementarea duelului nu a avut o aplicabilitate efectivă la noi, decât sub aspectul incriminării infracțiunilor de vătămare corporală și/sau crimă. chiar dacă entuziasmul juriștilor vremii a vizat și aspectele dezdăunării materiale, sub forma plății unor sume de bani către familiile care ar fi suferit pierderi de pe urma duelului.

De asemenea, în peisajul românesc este de remarcat o anomalie în ce privește legislația penală, în sensul că articolele 301 – 307 din Codul penal, astfel cum a fost modificat la 1926 și ulterior la 1948, alcătuiesc un capitol referitor la duel deși, cel puțin după 1948, duelul nu-și mai avea deloc aplicabilitate în România comunistă. Iar această anomalie a persistat până în 1969.

Fără a mai intra în dezbateri istorice, trebuie să remarcăm faptul că juriștii europeni s-au inspirat din mai multe surse, nu numai din realitatea specifică timpului și spațiului lor, atunci când au creat codurile de legi. Iar acest lucru se întâmplă și astăzi, mai ales în contextul în care există acorduri de aderare la o structură multistatală, cum este Uniunea Europeană.

Dar să revenim la actualitate și la importanța rolului avocatului în societatea contemporană.

Așa cum am arătat, cei care, de-a lungul istoriei omenirii, au stat la baza societăților și au creat codificările și sistemele de drept au fost juriștii, însă în peisajul profesiilor juridice actuale intră mai multe categorii și anume:  1) magistrații – care au limitări profesionale exclusive doar pentru ceea ce s-ar putea numi autoritate de mediere între părțile litigante și autoritate în luarea deciziilor ce vizează înfăptuirea justiției (rolul lor activ fiind foarte limitat); 2) apoi există categoria jurisconsulților – care au limitări profesionale doar la ceea ce se numește pachetul de legi aplicabile instituțiilor sau firmelor private pe care le reprezintă și ai căror angajați sunt; 3) ar mai fi categoria notarilor, care au competențe profesionale limitate exclusiv la întocmirea actelor și declarațiilor autentice (însă aceștia nu sunt recunoscuți, în Europa, ca juriști); 4) și, în fine, cea mai complexă categorie profesională – respectiv avocații – care au competențe aproape nelimitate în peisajul socio-juridic, exceptând desigur competențele exclusive care au fost rezervate magistraților și notarilor.

Însă și în ceea ce privește competența exclusivă, avocatul veghează și verifică efectiv aplicarea corectă și interpretarea legislației de către ceilalți juriști, având posibilitatea să atace atât actele notarilor cât și pe cele ale magistraților și, mai mult, poate chiar să atace o normă legală, solicitând Curții Constituționale modificarea sau desființarea acelui text de lege care încalcă principii fundamentale.

Apoi, de remarcat este faptul că inițiatorul acțiunii și coordonatorul strategiilor, în cadrul unui proces, este exclusiv avocatul. Pe de altă parte, este prezent în orice activitate socială, indiferent de persoana sau grupul de persoane (publice sau private) implicate care, fie propun o inițiativă legislativă, fie pun la cale un plan de acțiune pentru inființarea și funcționarea unei firme, fie își propun parteneriate private sau publice naționale și internaționale, fie au de rezolvat orice alte probleme ivite în urma unor acorduri sau litigii, indiferent care ar fi natura acestora (civilă sau penală), fie pur și simplu, au nevoie de încheierea unui ”banal” acord matrimonial, spre exemplu – deoarece noul Cod civil român (intrat în vigoare la 1 oct. 2011) conține dispoziții legale ce vizează protecția și transmiterea averii personale.

Pe de altă parte, însăși legea care reglementează organizarea și exercitarea profesiei precizează expres că ”avocatul este independent și se supune numai legii”. Sigur că același act normativ vizează și respectarea demnității profesionale și, desigur, a însăși demnității umane.

Dar să nu idealizăm! Există și aici multe nemulțumiri, deoarece avocatura românească funcționează în prezent, ca structură monopolitară absolută, în sensul că un grup restrâns de reprezentanți, în majoritate proveniți din vechiul sistem profesional ante-decembrist (și nu numai), au rămas coordonatori exclusivi și autoritari (prin lege!) ai organismelor profesionale.

Așadar, avocatul nu poate fi cu adevărat independent, de vreme ce se supune unui grup profesional restrâns și autoritar, despre care trebuie să spunem că, neoficial, se află în spatele tuturor formelor de putere statală – legislativă, executivă și judecătorească!

Ca urmare, se poate afirma că în culisele așa-zisului ”stat paralel”, cel mai important rol îl au așa-zișii ”oligarhi” din avocatură, deoarece nimic nu se mișcă fără acordul acestora.

Împreună cu mai mulți avocați, în 2010 am depus, în Parlament, un memoriu pentru modificarea legii, în sensul liberalizării efective a profesiei, prin restructurarea formelor de organizare, însă propunerile noastre au fost blocate tocmai de către coordonatorii avocaturii și trebuie să spun că asemenea încercări au existat permanent în ultimii 10-15 ani, însă fără rezultat.

Deși, poate, nu ar fi de interes pentru cei din afara ordinului profesional, problema cea mai grea, cu care se confruntă efectiv avocații, este legată de taxele enorme pe care aceștia sunt obligați să le plătească și față de stat (taxe și impozite), dar și față de organismele profesionale (în forma cotizațiilor impuse periodic, sub sancțiunea excluderii din profesie).

Aceste taxe cumulate ajung la un procentaj aflat în jurul valorii de aprox. 45 % din totalul venitului brut individual și, nu de puține ori, am văzut avocați ajunși în instanță, în fază avansată de executare silită, la cererea autorității fiscale, mai ales începând cu anul 2012, când statul a impus colectarea unor taxe retroactiv, pe o perioadă de cinci ani în urmă, tuturor persoanelor care intrau în categoria ”profesii liberale” (inclusiv notarilor și altor categorii socio-profesionale).

Dar să nu dramatizăm totuși, pentru că aspectele mai puțin plăcute ale avocaturii nu afectează evoluția profesională efectivă, în plan individual, ci doar starea materială temporară, care poate lua, în orice moment, o turnură spectaculoasă. Însă acest lucru depinde numai de performanță.

Dincolo de împliniri și nemulțumiri, trebuie să privim partea plină a paharului și să recunoaștem că un profesionist adevărat (înzestrat nativ, meticulos și experimentat) ajunge, în cele din urmă, unul dintre cei mai puternici oameni în societate, inclusiv în structuri de putere. Iar aici nu e loc pentru jumătăți de măsură.

Așadar, piatra devine diamant, trecând prin cele mai dure presiuni!

Și, fără a exagera, afirm că cine nu are un avocat bun în apropiere, este ca un spic de grâu în bătaia vântului!… A fi la vârful ierarhiilor societății sau a urca spectaculos și a rămâne pe culmi, înseamnă a avea un ”spate solid”!

Iar ”mecanismul” care propulsează și menține o poziție socială nu este nici grămada de bani, nici grupul de interese, nici ”carisma” sau unele abilități care pot deveni inutile la un moment dat, ci tocmai acel teoretician și practician discret și chiar modest, care stăpânește codul de legi.

Cine stăpânește dreptul, deține adevărata putere în orice societate, indiferent de epocă!

Și acum, la final, propun să ne relaxăm cu citate din scrierile avocatului Păstorel Teodoreanu**) – membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene – pentru că viața nu se reduce numai la filosofiile profunde, ci e dominată, în fapt, de un existențialism concret (nu extrem!).

Am ales un prim text (în proză) din volumul ”Gastronomice” (apărut în 1973), însă general valabil și… câteva epigrame cu ”sare și piper”.

O rețetă de mâncare e ca și o partitură: trebuie interpretată. Menuetul lui Beethoven e același pentru toate privirile. Dar una e pe vioara maestrului George Enescu și alta pe dibla lăutarului de la Moara Văduva.” (Din volumul ”Gastronomice”).

”Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Domnul Groza mai sinistru
Afăcut din bou – ministru!” 

”Din Craiova pân la Iași
Se resimte lipsa sării
Fiindcă cei mai mulți ocnași
Au ajuns la cârma țării.” 

”Bătrânului Cotnar nu-i sapă tronul
Vrun prinț de viță nobilă, ca el,
Vrun Cabernet, Pinot sau Ottonel,
Ci veneticul de pripas: sifonul!” 

(epigramă publicată în ”Antologia epigramei românești”, 2007)

”Cum toamna e încântătoare
Și viața îmi apare roză
Mă ierți, frumoasă cititoare
Că astăzi nu pot scrie-n proză.”

Notă: epigramele lui Păstorel Teodorenu au circulat pe cale orală, în perioada comunistă, iar multe au fost publicate postum, în diverse colecții literare. De aceea, i-au fost atribuite chiar și texte care nu i-au aparținut și care făceau referire la soții Ceaușescu, așa cum este următorul:

”Cine-i mare, dă din mână și-are 4 la română?
Cine-i la academie și-are 4 la chimie?
Cine-n țară este tare și-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghicești, 20 de ani primești.”

________

*) Publicist francez și profesor de științe politice la Universitatea Paris II.

**) Alexandru Osvald Teodoreanu, 30 iulie 1894 – 17 martie 1964.

Fragment din ”Caligula” de Albert Camus – extras din recitalul ”Dramele puterii”. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache. În celelalte roluri: Mihai Dinvale și Virginia Mirea. Regia: Cristian Munteanu. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth, 2004

Grafică, ilustrații și editare multimedia: Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Morile de vânt ale justiției – De la arta cuvântului la confesiuni și opinii juridice prin ochiul cinic al unui avocat de Mihaela Popescu

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.