…îmi spunea tata, încurajându-mă în momentele în care îmi pierdeam elanul și încrederea că voi reuși să finalizez ceea ce îmi propusesem. „De ce ți-e frică, de aia nu scapi”, că doar „nu aduce anul ce aduce ceasul”, încurajându-mă să merg înainte cu mult curaj „că știi doar, buturuga mică răstoarnă carul mare, dar cu prudență, prudența este mama înțelepciunii”, mai adăuga, ca să nu uit. El avea mereu câte o vorbă potrivită pentru orice situație, încurajându-mă cu pilde, ca aceasta: „să sar pârleazul”, plăcându-i să-și împodobească cele spuse cu diferite zicale, înțelepciuni populare – „să nu fii niciodată prinsă cu mâța în sac”, „să nu te bucuri dacă moare capra vecinului ”, „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”, „frate, frate, dar brânza-i pe bani”, „o mână spală pe alta”, dar să nu uit că „apa trece pietrele rămân”, și asta îmi plăcea mult la el. Nu vorbea mult. Nu-i plăcea vorba lungă, „vorbă din torbă”, cum spunea, trăncăneala, că, deh, „vorba lungă, sărăcia omului” sau cicăleala… „taci și faci”, „rabdă inimă și taci”.
Uneori socotea că totul nu sunt decât „cai verzi pe pereți” și conchidea: „dacă tăceai, filozof rămâneai” și așa ne oprea cheful de contrazicere și gâlceavă, sau „vorba dulce mult aduce”, spunea cu vocea lui baritonală, încercând să oprească cheful nostru de ceartă. Uneori nu prea înțelegea ce tot sporovăiam noi, femeile, prin bucătărie și intervenea: „Tăcerea e de aur”, iar noi râdeam de el că nu le nimerea întotdeauna. „Unde dai și unde crapă”. Nu se supăra, mormăia doar: „Surdul nu le-aude, dar le potrivește”, căci în ultimul timp era și cam tare de-o ureche… Iar când doream să-i mai cumpărăm câte ceva nou, ne răspundea: „haina nu face pe om” sau „chelului tocmai tichie de mărgăritar îi lipsește” și râdea cu poftă, că avea cu adevărat chelie. Însă când observa că ne cam întreceam cu pretențiile ne, dojenea „să ne vedem de lungul nasului” sau „cu răbdarea treci și marea” și „graba strică treaba”. „Întinde-te doar atât cât îți este plapuma”, el fiind cu adevărat un om tare cumpătat și economicos. Om harnic și muncitor, ajuta pe fiecare cum putea și ne încuraja să învățăm, căci, adăuga el: „meseria e brățară de aur” și știa ce spune, el făcând facultatea după terminarea războiului, când nu mai era așa de tânăr. „Cine râde la urmă, râde mai bine”, se încuraja. Dar nu s-a lăsat: „urma scapă turma” . „Totul la timpul lui”, își șoptea și socotea cu adevărat că atunci era încă timpul potrivit să facă ceva mai mult pentru el și pentru familia lui. „Toamna se numără bobocii” și cred că se referea la toamna vieții. Mai și inventa unele, combinându-le unele cu altele, spre bucuria noastră, neștiind de unde le scoate. „Din burtă” sau le combina „după ureche”, că tot avea ureche muzicală, cântase în orchestra militară la trombon… De aici îl și tachinam că le cam trombonește…
Cu toate că nu știa să cânte la niciun instrument cu coarde, atunci când noi mai întreceam măsura cu obrăzniciile, copii fiind, ne spunea pe un ton puțin sever: „ei, copii ați cam întins coarda, ajunge, altfel știți voi că bătaia e ruptă din rai”, și ne potoleam. Dar nu avea mereu succes, că sărea mama în apărarea noastră, certându-l ușor: „ nu fă pe zbirul, copiii nu și-au luat nasul la purtare și-și văd de lungul nasului”, căci se molipsise și biata mamă cu zicalele tatei și uite așa înfloream conversația noastră cu mici înțelepciuni, pe ideea că „pofta vine mâncând”, colorând-o foarte ingenios și chiar ne mândream când mai descopeream altele și altele fără să „tragem mâța de coadă” sau să „călcăm în străchini” fără „să călcăm pe bec”și „să tragem cu ochiul” la vecini… Și eram cu toții „gând la gând cu bucurie”…
Cu mâna pe inimă, îmi revin toate aceste momente și năvălesc acum, amintindu-mi că „nu iese fum, dacă nu este foc”… iar focul a fost mereu aprins în familie și a mocnit apoi încet în amintirile mele.
Mi-au rămas în memorie toate acestea și încerc „să sar pârleazul” și eu și să urmez talentul părinților mei de a adăuga în conversație zicale. „Nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”, îmi spun, fără să se afirme că totul este nepotrivit, „unde dai și unde crapă” și este „cusut cu ață albă”, încerc „să nu sară în ochi” și-apoi să mă „reduc la tăcere”. Voi încerca să îmi fac jocul cuvintelor, căci, „dacă am intrat în horă, trebuie să joc”, să o duc până la capăt și „să dansez după cum mi se cântă”, căci muzica inspirației bate la ușă. „Ce poți face astăzi nu lăsa pe mâine”, îmi mai spun, încurajându-mă să continuu, vorba tatei: „bate fierul cât e cald” fără „să bați apa în piuă” și fără să cred că „tot ce zboară se mănâncă”… căci acum am toate argumentele să cred că „lauda de sine nu miroase a bine”, „la pomul lăudat să nu mergi cu sacul” și cu elan plin de optimism să continuu „fără a turna gaz pe foc”. Nu o să mă „fac cu ou și oțet”, voi continua spunându-mi: „curaj găină că te tai” și „după mine potopul”, fără a duce pe nimeni „cu preșul” sau a „cânta cuiva în strună”. Nu voi „da bir cu fugiți”, știind că „la omul sărac nici boii nu trag”, căci, se știe „pisica blândă zgârie rău” și nu mă las când îmi pun ceva în gând. „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”, fiind vorba de năravul scrisului care, se știe, „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus” și voi „face ochi dulci” ispitei și inspirației fără să-mi permit „să fac din cal măgar și din țânțar armăsar” sau să fiu „prinsă cu mâța în sac”.
Mă grăbesc să mă consolez: „acum mi-a sunat ceasul”, „am pus-o de mămăligă” și nu trebuie să „trag pisica de coadă”, pentru că „găina bătrână face supa bună”, îmi spun, fără să uit că „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Desigur că „vrabia mălai visează” și că „atunci când te-ai opărit cu supa, sufli și în iaurt”, așa că, prudent, cu grijă, știind că „ulciorul nu merge de două ori la apă” și „nu tot ce strălucește e aur”, văzându-mi „de lungul nasului”, fără să sar „din lac în puț” sau „să calc în străchini”, continuu să-mi compun decupajul cu zicale culese de mine, știind că „cine se scoală devreme departe ajunge”, cu toate că mie nu îmi prea place să mă scol devreme, dar știu că „mi-a sunat ceasul” și fără „să plâng cu lacrimi de crocodil”, țin cont că „ceea nu-ți place, altora nu face”. Dar cum „încercarea moarte n-are” și „ce-i în mână nu-i minciună” scriu mai departe, ca să rămână scris „negru pe alb”, ca în carte, bucurându-mă să știu că „ai carte, ai parte” iar „încercarea moarte n- are” și „fără să mă culc pe-o ureche”, crezând că „nu tot ce zboară se mănâncă” sau că pe aici „câinii umblă cu covrigi în coadă”, că „posmagii-s muiați”. Mă avertizez: „Nu te lega la cap, dacă nu te doare”, căci nu doresc să „dau bir cu fugiții”, cu toate că „fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”, la mine este vorba de o fugă de cuvinte cu care-mi place să mă joc, știind că „m-am spălat pe mâini” și ”dacă dai un deget, îți dai mâna toată”. Deodată „îmi fuge pământul de sub picioare” și mă opresc aici. Totuși știu că „ce-i în mână, nu-i minciună” și „încercarea moarte n-are”… ceea ce mă încurajează să cred că cititorii mă vor înțelege, căci „prietenul la nevoie se cunoaște” și nu am sărit aici „din lac în puț”… și, de fapt, „lauda de sine nu miroase a bine ”, dar mie ideea cu zicalele mi-a surâs și am săpat între cuvinte, căutându-le cu toate că știu că „cine sapă groapă altuia, cade singur în ea!”
„Alea iacta est”, îmi spun… și cum „ziua bună se cunoaște de dimineață.” continuu plină de entuziasm să scriu ținând cont de „carpe diem”. Continuu chiar dacă totul pare acum, în vremurile grele pe care le trăim, ca și cum „țara arde iar baba se piaptănă”, dar sigur e că „ceea ce este făcut de mâna ta, e lucru sigur” și că „verba volant, scripta manent”.
Chiar așa! O tempora…
Mönchengladbach, Germania
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
