„Bibelouri” de Cornelia Bartels

60
Foto: Cornelia Bartels
Foto: Cornelia Bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDesigur că acum când scriu aceste rânduri, mă cuprinde o neliniștită părere de rău… pentru că, de curând, am avut în vizită pentru câteva zile un om foarte drag mie, venit din România și nu i-am dăruit elefantul meu cu trompa în sus, o jucărie bibelou primită în dar de la cineva… Să mă explic. Nu că nu aș fi vrut să mă despart de el, căci mie îmi plac elefănțeii aceia colorați cu trompa în sus, care, se crede, aduc noroc și fericire în casă (am deja câțiva adunați), dar gestul meu s-a oprit doar la a i-l arăta: „Uite ce minune am, i-am spus, cu un zâmbet fericit pe față, încă un elefant cu trompa în sus, aduce noroc în casă ”, și afirmația mea s-a oprit aici, cu toate că am citit pe fața tinerei doamne o mare bucurie și admirație, ca și atunci când un copil vede o jucărie pe care și-ar fi dorit să-i fie oferită. Am pus însă „jucăria” din nou pe etajeră fără să fac gestul acela spontan, cu care mă obișnuisem în ultimul timp, de a oferi, de a dărui tot la fel de spontan. „Dacă îl vrei, poftim, ți-l dăruiesc cu mult drag”, ar fi trebuit să-i spun, dar elefantul nu a vrut cu siguranță să mă părăsească și parcă mi-ar fi șoptit: „te rog, vreau să rămân cu tine, alături de ceilalți elefanți”… I-am ascultat șoapta, reașezându-l pe raftul de la geam… Și așa a rămas cu mine. Dar după plecarea musafirului, mi-a părut rău de gestul meu. Ar fi trebuit să plece, să se urce în avion cu draga mea vizitatoare, ascuns în valiza burdușită cu tot felul de suveniruri și cumpărături, și să aducă norocul, cum se spune,  și în alte case… Dar el a rămas aici, cu mine, alături de ceilalți elefanți cu trompa în sus. Poate o să zboare data viitoare, la următoarea vizită… alături de noi daruri, suveniruri și cumpărături. Se știe doar… niciodată nu este prea târziu, iar mie îmi place să dăruiesc acum, când încă mă mai pot bucura de fiecare dar dăruit, căci… dar din dar se face rai!

Cu adevărat, aici mai trebuie să recunosc ceva. Ne despărțim uneori destul de greu de micile amintiri, bibelouri, suveniruri aduse din călătoriile de prin lumea largă, primite în dar de la oameni dragi, care au însemnat cândva ceva pentru sufletul nostru, sau pur și simplu moștenite din familie, fără să se mai știe de când, de unde, de la cine au poposit printre lucrurile din casă. Încet, încet adunăm toate aceste mici crâmpeie de fugare amintiri și ne umplem vitrinele, etajerele și sertarele cu ele, păstrându-le cu multă grijă, ca și când acolo ar fi rămas ceva din emoțiile trăite odinioară. Și când afirm asta, nu pot să nu-mi aduc aminte de câteva crâmpeie de viață trăite de-a lungul anilor care mi se desfășoară acum în fața ochilor, ca firul unui ghem de mătase aurie ce s-a încâlcit între timp. Încerc să-l descâlcesc cu o mare atenție, să nu se rupă firul… și să retrăiesc acele clipe, întâmplări, ca și cum ar fi aievea. Oh, Doamne! Clipele retrăite acum, pe care încerc să le decupez în șirul rândurilor scrise aici cu multă grijă, mă ajută să respir parcă aerul de atunci, să aud șoaptele celor care erau alături, să recunosc glasurile, să regăsesc trecutul, de care ne despărțim atât de greu, dar care parcă a rămas împietrit în materia de sticlă, de porțelan, de lut, de lemn, de pânză, metal sau piatră a bibelourilor adunate de o viață. Cu adevărat, bibelourile au o încărcătură mai mult sentimentală, identificându-se cu persoanele și cu momentele care ne-au ajutat să le avem. Dar ele au și o valoare materială de neprețuit, valoarea lucrurilor moștenite, înnobilate de vechimea anilor care au trecut peste ele. Patina timpului, frumusețea și grația statuilor din porțelan, a Lalique-rilor transparente mă fac să mă opresc cu o caldă privire asupra lor, să le îmbrățișez de fiecare dată cu căldura amintirilor ce ne leagă și să le mai prelungesc șederea în jurul meu. Conviețuim într-o tăcută retrăire a amintirilor.

Păstrez și acum în fața ochilor masa aceea joasă, din lemn lustruit într-un maron închis, pe care se afla mereu o minunată scrumieră. Era un obiect nu numai ornamental, ci era chiar un bibelou folosit. Urmele țigărilor stinse în metalul ei cândva lucios lăsaseră urme de cenușă și fum și asta îi dădea o tentă și mai deosebită, de obiect prețios, vechi. Altfel, era o scrumieră dintr-un metal gălbui, placat cu o peliculă de email albastru-verzui și care avea forma unui cap cu gura larg deschisă în care se stingeau capetele țigărilor încă aprinse. Întregul chip avea o deosebită expresivitate, de mască a fricii. Ochii exprimau o stare de groază întipărită în pupilele larg deschise, ca spaima în fața focului, și totuși era un bibelou frumos, dacă se poate spune așa ceva. Toată masca se aduna pe gâtlejul prelungit care era și baza pe care se sprijinea gura aceea larg deschisă, goală. O știam mereu pe masa aceea josă, pătrată, uneori ascunsă între ceștile de cafea și paharele de apă, masă așezată la unul dintre pereții sufrageriei prietenei mele Viorica. Pusesem ochii pe ea, uneori o luam în palmă și-i mângâiam cu grijă formele ei frumos colorate în albastru-verzui, fiind atentă să nu-i golesc gâtlejul plin cu mucurile stinse în palmele mele. Alteori era goală și-atunci mă fascina gura aceea căscată, dornică să primească fierbințeala țigărilor aprinse. Aveai impresia că este vie și că suflarea ei pornită din adâncul gâtlejului are puterea de a stinge focul țigărilor încă aprinse. Mi-o doream în taină, dar nu am dat niciodată voie glasului și dorinței mele ascunse să se facă auzite, dar m-am bucurat ani mulți de-a rândul când veneam să-mi vizitez buna mea prietenă, să o regăsesc mereu la locul ei bineștiut, pe masa aceea joasă, din lemn. Ne împrieteniserăm aproape, mă aștepta mereu cu o aceeași tăcută răbdare să o iau în palme și să îi mângâi formele ei discret colorate. Viorica mi-a dăruit de-a lungul frumoasei noastre prietenii multe daruri, minunate obiecte, bibelouri pe care le păstrez cu mare grijă și acum, care îmi trezesc mereu momentele petrecute împreună, privindu-le, atingându-le, o știu pe Viorica alături de mine, o păstrez aproape de mine. Doar scrumiera aceea deosebită, cu gura larg deschisă a rămas pe masa aceea din lemn, dimpreună cu tăcuta mea dorință de a o lua cu mine… Și-acum mă întreb, după atâția ani de la plecarea dureroasă a Vioricăi dintre noi, care-i soarta ei, oare?  Viorica ținea teribil de mult la ea, însemna cu siguranță ceva drag din viața ei… poate că a luat-o cu ea !?…

Ne despărțim greu de obiectele și lucrurile care au însemnat cândva ceva pentru sufletul nostru. Avem nevoie de mult curaj și tărie ca să le dăruim altora sau să le aruncăm și să facem curat și loc în jurul nostru. Uneori viața ne obligă să facem asta cu o grabnică decizie, ca o ușurare, o descătușare dintr-o lume pe care nu mai dorim să o avem în jurul nostru. Plecări, mutări, schimbări, despărțiri – toate la un loc ne ajută să decidem ce avem de făcut, să triem din obiectele astea, din  lucrurile acumulate. Toate aceste obiecte cumpărate cândva ca prețioase suveniruri aducătoare de noroc, simboluri de fericire, de iubire veșnică și care ne-au bucurat pe moment ochii și sufletul, rămân între timp undeva împietrite, nemișcate, prăfuite, că nici nu mai știi ce să faci cu ele. Îmi amintesc de marea mea surpriză când am trăit unele momente, pentru mine absolut de neconceput până atunci, în Florida, Canada, Spania, Italia, pe unde am mai fost, uneori însoțind familii de prieteni care își doreau să cumpere o casă, și unde am vizitat multe case sau apartamente ce erau de vânzare… complet mobilate. Intram în ambientul unei familii care se descotorosea fără niciun pic de părere de rău de tot ce adunaseră acolo. Mobilă, covoare, cărți, bibelouri, tablouri, veselă, totul aștepta să primească un nou stăpân, o nouă familie și să se bucure împreună. Întreg arsenalul mobiliar nu mai valora nimic, nu ridica prețul imobilului. Așa ceva nu mai văzusem până atunci în familia mea, în România. Fiecare mutare a noastră, și nu au fost puține, de la Valea Plopului la Cluj sau la Timișoara și-apoi la București, însemna o împachetare grijulie a fiecărui obiect și o transportare la fel de grijulie la noul domiciliu. Iar dacă se întâmpla să se spargă câte ceva, sau să se deterioreze, era o adevărată tragedie. Reproșuri, lacrimi… Trebuia lipit, reparat, recuperat. Erau bunurile familiei cu care ne obișnuiserăm să le avem mereu în jurul nostru, să le păstrăm, să nu aruncăm nimic. Cu o mare durere îmi aduc aminte cum am asistat la un moment radical de aruncare a unor obiecte adunate cândva cu grijă de buna mea prietenă Barbara.Totul se petrecea aici, în Germania, acum aproape douăzeci și ceva de ani, când, după moartea ei neașteptată, toate bibelourile din vitrine, din dulapuri au ajuns într-un container. Nu mai valorau nimic pentru cei rămași, erau amintirile Barbarei, pentru ea ele însemnaseră ceva, dar numai pentru ea… Lecția asta am primit-o aici, în Germnaia și m-a ajutat foarte mult apoi să am puterea și curajul să mă despart de unele obiecte, lucruri… bibelouri care îmi colorau viața.

De câte ori reveneam în București, după plecarea mea în Germania, mă confruntam însă mereu cu situații foarte delicate. Mama și tata păstrau cu multă duioșie tot felul de mici obiecte, așa- numitele bibelouri, pe care le achiziționasem eu în diferitele călătorii în stațiunile din țară. Amintiri cumpărate de la meșterii lemnari, artizani din Predeal, Sinaia, Călimănești, Băile Herculane, Sovata sau pe unde am mai fost cu părinții. Îmi aduc aminte de scoicile acelea minunat lăcuite, lipite în fel de fel de forme, cutii rotunde, pătrate, aduse de la Mangalia, Eforie sau Techirghiol ca bibelouri marine, estivale, încărcate parcă de lumina soarelui și căldura nisipului, bibelouri ce adunaseră în ele foșnetul copacilor dar și neliniștea valurilor Mării Negre… cu ele aducând dimpreună aceste sentimente și bucurii în casă… Bibelouri ocazionale pe care nu le mai luasem cu mine în valiză și pe care nu mi le mai doream. Socoteam că este de datoria mea să mă despart de ele fără regrete și părere de rău. Se încheia un capitol de viață, trebuia schimbat decorul pe scena noii vieții pe care aveam s-o încep. Dar ele își găsiseseră, între timp, locul, undeva printre cărțile, rafturile și alte obiecte ale părinților, păstrate cu grijă de ei în apartamentul de la etajul trei. Se iscau mereu mici diferențe de păreri, fugare certuri care s-au soldat cu decizia părinților de a le ascunde cu grijă de îndată ce aflau că vin iar pe la ei. Și asta o făceam cam de două-trei ori pe an… Așa că nu mai aveam ce să arunc, ce să curăț, că tot mă obișnuisem între timp să o fac cu o oarecare ușurință și fără părere de rău, căci nu le mai vedeam prin casă, erau bine ascunse în cutii și sertare… Deh! Viața ne supune și la asemenea lecții și ne învață minte să respectăm sentimentele celor dragi nouă…

Au trecut anii. Alte bibelouri care au mai fost cumpărate de pe la magazinele de artizanat sau de la Fondul Plastic ca amintire din România le luam cu mine, așa că aproape nici nu mai aveam prea mult de curățat și aranjat prin camerele părinților mei, din ce în ce mai îmbătrâniți… Nu le mai dădeam niciun motiv să ascundă prețioasele bibelouri și nici să mă certe că fac prea mult curat printre rafturile și dulapurile pline cu de toate. Uneori, dacă ei căutau ceva și nu mai găseau, mă sunau să mă întrebe dacă știu unde ar putea să fie, dar de fapt tot ei erau aceia care le înfășuraseră și le ascunseseră undeva și nu-și mai aduceau aminte. Și asta până într-o zi, pe care nu am să o uit niciodată, de-acum peste unsprezece ani, când, tata, rămas singur la vârsta de nouăzeci de ani, mă chemă la el foarte sobru și hotărât șoptindu-mi că vrea să-mi spună ceva, numai mie… Șoaptele lui însoțite de un tremur al glasului le păstrez și acum ascunse în adâncul sufletului. „Draga mea, mi-a spus, știi ceva? Acum poți să arunci și să cureți din casă tot ce crezi tu de cuviință, mie nu îmi mai sunt de trebuință. Nu mai am nevoie de nimic. Nu îmi mai trebuie nimic”, și s-a uitat în ochii mei cu o adâncă, dureroasă privire, strângându-mi mâna cu mâna lui tremurândă. Îmi îngăduise să eliberez balconul de tot felul de lucruri, obiecte adunate și înghesuite de el în taină ani de-a rândul și chiar s-a bucurat că poate participa la această acțiune alături de mine. Cândva, pentru el toate acestea au însemnat ceva, erau bunuri ce-i aparțineau și nu accepta să fie date, risipite. Era un decor ce aglomerase mulți ani scena vieții lui dar și a mamei. Mama era altfel, dar pentru el nu era nimic de schimbat. Trebuia acceptată hotărârea lui de a nu arunca nimic. Dar acum colțul acela de scenă își pierduse lumina reflectoarelor, personajele dispăruseră și ele în întunericul care se așternuse. Dispăruseră mâinile harnice ale mamei care aranja, spăla, mângâia cu grijă și iubire fiecare obiect al casei, dându-le viață, strălucire. Acum rămăseseră, de un an de zile, toate adunate pe luciul unui colț de mobilă, neatinse, prăfuite, uitate. Nimeni nu-și mai oprea privirea asupra lor în căutarea unei reîntâlniri cu trecutul, cu amintirile păstrate în ele. Până și ochii tatei își pierduseră din puterea lor de a desluși forme și culori și nu dorea decât să aibă liniște și să privească cerul care-l chema în liniște.Vroia să fie mereu pe balcon, afară, la lumină, la soare. Un alt colț de scenă din piesa vieții lui, unde reflectoarele erau înlocuite cu lumina soarelui, unde replicile erau ciripitul păsărilor și bătaia vântului.

I-am ascultat șoaptele și i-am respectat dorința parțial. Bibelourile din casă, așezate cândva cu grijă de mâna mamei pe colțurile dulapurilor, etajerelor sau vitrinelor au rămas neatinse, doar balconul a fost curățat, eliberat, căci am dorit să mai păstrez neatins ceva din ambientul de familie. Dar balconul a căpătat o altă folosință. Nu mai era locul de depozitare. A devenit în scurt timp locul unde își odihnea tata bătrânețea, singurătatea și tristețea privind cerul, ascultând gunguritul porumbeilor și ciripitul vrăbiuțelor. Uneori îmi cerea să-i aduc grăunțe ca să le hrănească. Păsările erau obișnuite cu mâna aceea albă, blândă și puțin tremurătoare care-și întindea palma plină cu grăunțe.Veneau la el și-i ciuguleau din palmă. Era fericit!… „Așa făcea și mama, când trăia”, îmi spunea. „Păsările vin acum la mine. Ce bine că am un loc unde să stau cu ele”. A mai avut câteva luni de privit cerul de pe balconul acela de la etajul trei, curățat și eliberat de toate cele adunate ani de-a rândul cu o migăloasă, tăinuită grijă…

Au trecut anii, am strâns alte bibelouri adunate de prin lumea în care am călătorit, și-acum mă întreb: oare cine, cine mai are nevoie de ele? De amintirile mele, de menajeria mea de sticlă, și nu numai din sticlă, cu mici obiecte sclipitoare și prăfuite, de elefănțeii mei cu trompa în sus care se crede că aduc noroc și fericire? Și totuși, nu-mi îngădui să fac o curățenie definitivă. Încă nu. Ba, mai mult, mă gândesc uneori cu nostalgie și mă întreb: unde or fi cele două bibelouri la care am ținut foarte mult, din casa părintească, între timp desființată și ea? Două mici bibelouri care nu știu cum au ajuns la noi în familie, dar eu le știam mereu acolo, pe raftul bibliotecii cu sticlă. Erau bine așezate în fața cărților, în spatele sticlei care le ocrotea să nu se spargă și să nu se prăfuiască. Erau două păpuși colorate dintr-un porțelan fin, alb-roz, aproape transparent, două japoneze mici, identice, îmbrăcate în chimonouri și fiecare cu câte un evantai desfăcut în mână, părul adunat în minunate cocuri ridicate în vârful capului cu agrafe ieșite în relief și care își legănau capetele, dacă le atingeai, într-un balans elegant. De multe ori treceam pe lângă ele și le mângâiam ușor cu vârful degetelor, lăsându-le apoi să-și legene capetele sincron, ca într-un dans ritualic. Unde or fi ele oare? Ce s-a întâmplat cu micile mele bibelouri din porțelan? Devin sentimentală la gândul că sunt undeva pierdute, de parcă mă simt vinovată că nu am avut grijă de ele. Un gând dureros mă apasă acum, când stau iar în fața unui trist moment din viața mea și când mai trebuie să fac o dată curat, poate pentru ultima oară, dar de astă dată un colț din scena vieții mele. Lucruri rămase între pereții unor încăperi părăsite de cineva fără iubire… Lucruri rămase de la părinți, de la mine, împrăștiate acum, acolo, între pereții unor camere fără viață, lipsite de orice încărcătură sentimentală, abandonate, uitate, aruncate în colțuri prăfuite. Dureros. Mă mai alin însă la gândul că poate, poate vor fi regăsite și recuperate cele două japoneze de porțelan. Acum îmbătrânite și ele dimpreună cu mine, dar care mai păstrează ceva din anii copilăriei când le atingeam ușor cu mâna trezindu-le la viață…

„Un pic de durere te face profund,/ Mai multă durere te-afundă prea mult,/ C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,/ Cu multă avere n-ai somn și te-apasă,/ Un pic de-mplinire te face mai bun,/ Prea multă împlinire te face nebun,/ Un pic de putere pe alții îi doare,/ C-un pic de respect ești încrezător,/ Cu prea mult respect devii sfidător,/ Un pic de-ngrijire te ține mai bine,/ Prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire,/ C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă / Dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă,/ Păstrează, creștine, măsura în toate,/ Deloc nu e bine, iar prea mult te-abate,/ Încet, dar și sigur de la pocăință/ Și te pricopsește c-o altă credință.” (Dreapta măsură de Emil Cioran).

O lecție de viață.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.