”Bolnavul închipuit” este ultima piesă scrisă de Molière, cântecul lui de lebădă. La a patra reprezentație a piesei dramaturgul, care juca rolul titular, a suferit – pe scenă – o hemoragie și în cursul nopții s-a stins. S-a scris mult despre acest episod tragic și s-a presupus că scriitorul suferea de tuberculoză. Ultima monografie dedicată lui Molière, scrisă de un foarte mare specialist de azi în literatura franceză a secolului al XVII-lea, susține că Molière era sănătos și că moartea lui a surprins pe toată lumea, ca un lucru cu totul neașteptat. Argumentele lui Georges Forestier sunt dintre cele mai concludente.
”Bolnavul închipuit” a fost scrisă ca o comedie-balet, în genul pe care Molière îl inventase împreună cu Lully și care îl încântase pe regele Ludovic al XIV-lea. Numai că monarhul între timp îl luase sub protecția lui pe compozitor, în curs de convertire la genul operei, care mai înainte nu fusese agreat în Franța, și dramaturgul nu a mai avut posibilitatea să prezinte ”Bolnavul”, așa cum intenționase, la Curte, așa că l-a prezentat, cu muzica – strălucită – a lui Marc-Antoine Charpentier, la Paris, la Teatrul Palais-Royal.
De-a lungul vremurilor această piesă a fost adesea interpretată – cu totul greșit – ca fiind portretul unui ipohondru, și atât. Or, comedia lui Molière este mult mai mult decât numai atât; ea este o dezbatere despre sentimentul profund omenesc al fricii de moarte, este o dezbatere despre relația – foarte complexă – dintre natură și știință, dintre forțele uneia și forțele celeilalte, e o piesă filosofică și poetică, despre înfruntarea dintre muritori și neant; asta n-o împiedică să fie foarte veselă, chiar și atunci când veselia ei e întunecată. Iar ”Regele moare” al lui Eugen Ionescu nu face decât să dezvolte, în secolul XX, motivele ”Bolnavului închipuit” de la 1673.
Dacă un spectacol atinge, fie și numai pentru câteva clipe, nervul piesei, dacă el parvine să mă emoționeze, fie și numai pentru câteva clipe, nu șovăi să-l elogiez, chiar dacă am văzut în el și destule imperfecțiuni. De astă dată, după ce-am văzut ”Bolnavul închipuit” la Habima, îmi e cu neputință să fac așa ceva – spectacolul ăsta mi s-a părut o totală eroare de la un cap la altul.
Există o superbă traducere a piesei făcută de Nathan Alterman, care era un poet adevărat. Tălmăcirea lui are parfum și are savoare. Există și o traducere făcută de Yehoshua Sobol, mai puțin colorată; Sobol nu e poet, dar e un dramaturg versat, care știe ce înseamnă un ping-pong de replici. Ambelor traduceri le-a fost preferată traducerea ”modernă” a lui Eli Bijaui, care e plată, incoloră, inodoră și insipidă.
Regizorul Ilan Ronen, care de-obicei știe ce pune în scenă și lucrează în adecvare cu textul, a fost de astă dată copleșit de ambiguitățile piesei și de propria ambiție de a fi in. Montarea lui începe cu cadre filmate, care-l prezintă pe interpretul rolului titular, Yaakov Cohen, pe coridoarele Spitalului Ichilov, aflat în centrul orașului Tel Aviv; suntem informați că actorul este îndrăgostit de acest spital, că e obsedat de medicină, de investigații medicale sofisticate și de cele mai recente produse ale industriei farmaceutice. Suntem, așadar, în miezul interpretării – false, precum am afirmat mai înainte – a personajului central al comediei ca fiind un ipohondru și-atât. Să trecem peste ciudățenia unei iubiri exaltate pentru Spitalul Ichilov; chiar și cei întru totul conștienți că Ichilov este una dintre cele mai fiabile instituții de acest fel din Israel nu se duc să rătăcească acolo pe coridoare numai din pornire sentimentală.
Admițând chiar că Yaakov Cohen, actor cunoscut și comedian îndrăgit, e un ipohondru înveterat, faptul că suferă de aceeași scrânteală cu aceea de care suferă eroul lui Molière încă nu constituie un motiv pentru ca el să devină interpretul ideal al acestui rol. Cu toate astea, el se trezește distribuit în rolul lui Argan, și, în consecință, debitează un număr de considerații de trei parale despre faptul că s-a pomenit distribuit în acest rol, pe care nu-i vine să-l refuze, deși are aprehensiuni superstițioase în legătură cu eventualitatea de a-l accepta (știe că autorul a murit după a patra reprezentație a comediei). Iată-l deci invitat, și venind la o primă lectură a textului.
Pe scena care continuă și prelungește – de altminteri cu mult simț estetic – arhitectura de cărămidă neagră a portalului scenei, inclusiv ferestruicile luminate cu inscripția ”Ieșire” (pe unul dintre pereți e reprodus chiar tabloul electric al scenei) sunt risipite mese și scaune (scenografia – Svetlana Berger), și uite că începe prima lectură a piesei, după ce s-au deschis în pereți niște dulapuri pline de medicamente ca dulapurile de farmacie; acestea se vor înmulți mai târziu în cursul spectacolului. Era de așteptat că regizorul nu va parveni să pună în scenă tot spectacolul în aberanta regulă de joc potrivit căruia acesta nu e decât o repetiție a piesei; principiul regizoral nerod e curând abandonat, după cum și costumele, la început toate moderne, se completează tot mai mult, pe măsură ce avansează acțiunea, cu elemente de epocă, până când devin costume de epocă din creștet până în tălpi (Elena Kelrich).
Din când în când textul dramaturgului este întrerupt de considerații ale lui Yaakov Cohen în spiritul celor emise la începutul spectacolului, adică tot de trei parale. Contrastul dintre aceste considerații și ceea ce a scris Molière, chiar și în traducerea lui Bijaui, este izbitor și greu de îndurat. Proza unei capodopere absolute nu se lasă amestecată cu comperaj de estradă.
Trec peste diverse invenții regizorale exasperante (clistirele supradimensionate, sau cadoul pe care-l aduce Thomas Diafoirus lui Angélique – macheta jumătății superioare a unui trup omenesc, din care se extrag, ca niște crenvurști, mațele), ca să mă opresc la faptul că regizorul a suprimat din piesă încântătoarea scenă a lui Argan cu fetița lui cea mică Louison, dar a introdus un personaj pe care Molière nu l-a prevăzut, și anume pe Molière însuși, cu înfățișarea unui tinerel care se zbânțuie cât poate, emițând vorbiri pe care autorul ”Mizantropului” nu le-ar fi putut imagina nici dacă ar fi suferit de delirium tremens. Și nu suferea!
Aș vrea să fie limpede pentru cititorii mei: nu mă revoltă adaosurile astea, considerate în sine; ceea ce mă revoltă e că ele distrug echilibrul dramaturgic al originalului – oricâte interludii muzicale și dansante și-ar fi dorit Molière pentru ”Bolnavul închipuit”, ele sunt complet separate de istoria lui Argan, iar piesa propriu-zisă este construită perfect, de un dramaturg care știa să clădească solid o piesă de teatru, cel puțin cât Ilan Ronen și colaboratorii lui.
În spectacol apar patru voinici, despre care am crezut la început că sunt muncitori de scenă solicitați să ajute la mutările diverselor elemente scenografice dintr-un loc într-altul, până când am înțeles că ei reprezintă un fel de cor care susține, cântând și dansând, personajele principale. Au toți mai mult chichirez decât personajele principale ale comediei. Faimoasa ceremonie prin care Argan este uns doctor în medicină, celebra scenă care încheie comedia, este suprimată din spectacol, în schimb este adăugat un soi de epilog în care se aduc elogii artei teatrului, ceea ce, desigur, e în spiritul operei lui Molière, dar se află, ca ținută literară, la antipodul acestei opere.
Ce am văzut eu era, mi s-a spus, duminică, a doua reprezentație a spectacolului, a cărui premieră avusese loc în joia de dinainte. Bineînțeles, nu erau programe de sală. Am primit un jalnic flyer, în care actorii sunt trecuți toți la grămadă. Poate că a fost mai bine așa: sunt în echipa Teatrului Național Habima, știu asta prea bine, foarte mulți actori buni și foarte buni; oare cum s-a făcut că în distribuția ”Bolnavului închipuit”, cu excepția lui Yaakov Cohen, o stea a trupei, erau numai actori lipsiți de sare și de piper, lipsiți cu desăvârșire de farmec și capabili să practice numai clișee răs-știute și răsuflate? Am recunoscut într-un rol important un actor bun și serios, care era, de astă dată, cu totul lipsit de convingere și cu totul ezitant. Nu am nimic împotrivă ca amorezul din piesă să fie supraponderal, bărbații supraponderali au drept la dragoste ca toți ceilalți, și nu sunt amanți mai puțin buni decât bărbații trași ca prin inel, iar cel din spectacol nu era lipsit de haz, dar costumul pe care îl purta la ultima apariție – o fustanea tivită cu pompoane sferice – îl făcea perfect hidos.
Da, în jocul lui Yaakov Cohen se putea desluși că, într-un alt spectacol, într-o altă regie (și, eventual, cu alți parteneri) ar fi putut – cine știe? – să aducă în scenă adevărul deplin al lui Argan, cel care, de fapt, nu e un bolnav închipuit, cât un om ca toți oamenii, căruia îi displace să se știe muritor. Îi place cuiva?
Fapt e, nu neg, că există în jocul actorului o sugestie care exprimă exact conținutul figurii create de Molière, numai că, din păcate, sugestia asta nu e dusă pînă la capăt: Argan e un tiran domestic, îi place să se răsfețe, să se arate suferind, pentru ca să fie ascultat și servit de toată lumea.
Publicul acestei sinistre producții s-a amuzat copios, râdea tot timpul și a aplaudat frenetic ceea ce eu consideram că nu-i decât o priveliște penibilă și rușinoasă. Ce-mi rămâne de făcut, în răspăr cu gustul public? Să fiu mai îngăduitor cu nepriceperea plătitorilor de bilete?
Nu pot! NU POT! Acestui public nepricepător Teatrul Național nu-i oferă o imagine cultă a geniului lui Molière, ci o imagine distorsionată ca în oglinzi deformante. Imaginile din aceste oglinzi pot stârni râsul, dar, în cazul oglinzilor, oricine se privește în ele știe că nu arată așa cum îl reflectă oglinzile și nu-și pierde respectul față de sine. Distorsiunile din spectacolul Teatrului Național vor împiedica, poate pentru totdeauna, un public nevinovat să știe de ce Molière, cu toate că farsa era o componentă funciară a dramaturgiei lui, a fost un geniu, și nu un fabricant de sketchuri pentru șușanele de estradă.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
