„Ca în cer…” de Cornelia Bartels

…așa și pe pământ… soarele, luna, stelele, norii ne însoțesc zi și noapte fără să ni se pară ceva deosebit, clipele de viață când se opresc aici pe pământ se ridică la cer, însoțindu-ne. Și așa a fost și o să rămână încă multă vreme, căci scara invizibilă către cer este mereu pregătită să ne urce pașii într-acolo. E un ciclu la care omul este supus, se lasă condus fără să poată schimba firul destinului, al sorții. Unii trăiesc cu temeri și frici, spaime de moarte, alții cu credința că pentru ei o să fie altfel, altcum sau niciodată trecerea de-aici într-acolo. Alții parcurg tot drumul acesta al vieții normal, cu fruntea senină și cu credința că oricum nu te naști pentru o veșnicie, cândva tot o  să-ți vină rândul să te oprești în fața acelei scări urcătoare și că așa vei mai avea șansa de a trăi mai departe o altfel de viață… ca în cer, cu adevărat.

Îmi amintesc cum, cu foarte mulți ani în urmă, mă aflam cu Viorica în fața Galeriilor „Orizont” din București. De fiecare dată când treceam pe acolo sau prin apropiere, nu uitam să intrăm și în magazinul acela frumos al Fondului Plastic, unde puteai privi, admira și cumpăra obiecte de sticlă, ceramică, lemn, lucrături minunate în piele sau cusături de tot felul, tablouri, realizări ale artiștilor plastici cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Rar se întâmpla să părăsești acest magazin cu mâna goală, mereu aveai ceva de cumpărat, un souvenir din România, o amintire, un dar să-l dăruiești mai departe… Era o bucurie care nu trebuia ocolită. Ori de câte ori mă aflam în București treceam și pe la Galeriile „Orizont” ale Fondului Plastic. Așa a fost și cu iconița aceea cu chipul lui Iisus, lucrată în piele în culori stinse, adânci, profunde și înrămată într-o ramă discretă, aurie. Era opera unui tânăr, fără nume, dar care reușise cu multă măiestrie și numai în câteva linii ondulate să realizeze chipul binecunoscut, să realizeze o icoană adevărată. Nu era mare și nici luminoasă, dar strălucea printr-o căldură interioară pe care o emana ca o respirație ce-ți întâlnea ochii când o priveai și-i simțeai căldura. O puteai ține în palmă. Cu mare bucurie mi-am adus acest dar acasă, găsindu-i locul cel mai potrivit pe peretele alb dinspre răsăritul soarelui. Căci știam mai demult că icoanele ar fi bine să stea așezate înspre răsărit, așa cum sunt așezate și toate altarele într-o biserică. Locul icoanei s-a înnobilat parcă după ce și-a primit noul semn de sfințenie adunat în acea icoană și mulți ani la rând a rămas icoana acolo păzind casa. De câteva ori am încercat să o fotografiez. Uneori chiar am luat-o din locul ei și am pus-o mai în lumină, undeva, afară la soare, ca să se vadă mai bine în fotografie. Îmi doream foarte mult să am una și să o port mereu la mine, dar nu am reușit. De fiecare dată nu reușeam decât să capăt o lumină volatilizată pe clișeul aparatului de fotografiat. Toate încercările mele au eșuat, așa încât aproape că am renunțat să o mai fotografiez. Mica icoană cu chipul lui Iisus modelat în piele și culori profunde, grele și-a păstrat mai departe, mulți ani la rând, nestingherită, locul până când a intervenit o schimbare în viața mea. O mutare. Am părăsit o casă în care nu mai aveam ce căuta și am căutat și am găsit o altă cochilie în care mi-am adunat, readunat zilele și nopțile noii vieți. Puține, foarte puține lucruri din vechea casă m-au însoțit, dar icoana aceasta a fost printre primele care au plecat dimpreună cu mine. Așa am simțit că nu am plecat singură. Un alt perete dinspre răsărit, din noua locuință, i-a dăruit locul înfrumusețându-se. O știam acolo și asta îmi făcea bine ori de câte ori mă năvăleau gândurile de tot felul. Parcă mă ocrotea. Un timp nu am mai încercat să o fotografiez, lăsând-o în toată liniștea și smerenia ei să atârne pe peretele acela alb și să aibă grijă de noi. Au mai trecut câțiva zeci de ani de-atunci. Icoana făcea deja parte din viața mea de zi cu zi când aproape nu se mai petrecea nimic deosebit. Intrasem în fuiorul vieții pe care încercam să-l împletesc cu o oarecare iscusință cu alte ițe și pânze de păianjen care se țeseau în jurul meu, ferindu-l să nu se mai încâlcească, ca odinioară. Reușisem destul de bine să-mi țes în liniște covorul vieții pe care pășeam liniștit înspre scara mea urcătoare, căci o știu așezată undeva, acolo, la capătul covorului. Pașii mei au devenit, între timp, din ce în ce mai mici și mai nesiguri, mai prudenți și drumul până într-acolo pare așa, mai lung și mai frumos. Dar într-o zi mi-am dorit iar să fotografiez icoana, după atâtea câte s-au întâmplat, câte am trăit împreună, bune și nebune, rele și nerele. Mi-am dorit să o am din nou mereu cu mine, la mine. M-am urcat pe o scară adevărată, cum are orișice gospodar în casă, nu una virtuală, până la înălțimea ei, unde stătea atârnată parcă de o veșnicie, aproape că se lipise pe albul peretelui și, de astă dată, cu handy-ul în mână am apăsat pe butonul declanșator și am știut că s-a produs o minune. Acum, ca printr-o minune, chipul sfânt s-a lăsat fotografiat, imortalizat și încadrat în albumul alcătuit în memoria telefonului, așa încât acuma știu că a rămas acolo pentru totdeauna și mă va însoți orișiunde, orișicum, orișicând. Am înțeles că între noi s-au așternut întâmplări de viață care ne-au unit într-o mare credință în bine. Am simțit că îngăduința lui este numai pentru mine și numai pentru o clipă. Nu mi-am mai îngăduit niciodată să o luminez cu blitzul ochiului fotografic, respectându-i liniștea divină ce o răspândește în jur. Și așa am încheiat Odiseea mea cu fotografiatul icoanei.

Nu pot uita nici întâmplarea trăită acum peste treizeci de ani când, aflându-mă la Mânăstirea Ghighiu alături de Maica Laurenția, am fost condusă în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Un moment absolut de neuitat care s-a topit în suflet dimpreună cu rugăciunile spuse. O icoană minunată în fața căreia oamenii se opreau, îngenuncheau, se rugau, rămâneau ca împietriți într-o pioasă liniște. Maica Laurenția m-a condus apoi pe prispa chiliei sale, undeva între chiliile albe ale mânăstirii, unde am stat câtva timp ascultând tot felul de povești și întâmplări legate de minunile icoanei. Și așa am aflat că mulți credincioși au încercat să o fotografieze dar nu reușiseră să-i prindă chipul acela sfânt pe pelicula niciunui clișeu. Cum aveam aparatul de fotografiat cu mine, am îndrăznit să fac câteva fotografii înainte de plecare, fără să-i spun însă nimic măicuței. Nu știam dacă voi reuși să o fotografiez și dacă da, atunci voiam să-i fac o surpriză și un dar, căci Maica Laurenția își dorea asemenea fotografii ca să le poată dărui mai departe credincioșilor veniți la mânăstire. Așa că mare mi-a fost bucuria și surpriza când am văzut că pe clișeul developat nu era numai lumină, ci chiar icoana sfântă, cu chipul ei și mai sfânt, frumos încadrat în rama de argint și cu multe daruri, lanțuri, cruciulițe atârnate de mâna credincioșilor binecuvântați de minunile ei. Erau darurile lor în semn de mulțumire și răsplată. Am făcut fotografiile, mai multe și le-am dăruit măicuței dimpreună cu clișeul, cu o mare bucurie în suflet că reușisem. Reușisem să-i prind chipul acela minunat, încheind cu ea astfel un legământ de pioasă smerenie și credință ce mă va însoți pe tot drumul vieții mele pe pământ dar și dincolo de el. Am luat ca un semn de îngăduință din partea sfintei icoane care mi-a îngăduit cu adevărat să o fotografiez și de atunci până azi și mereu o voi purta în suflet și în rugăciune mulțumindu-i. Dar și pe Maica Laurenția am păstrat-o adânc în sufletul amintirilor mele, ea fiind de mulți ani urcată în lumea aceea înaltă a cerului, de unde ne privește cu o mare bunătate, credință și înțelepciune. „Ca în cer așa și pe pământ, îmi spunea măicuța, trebuie să ne sprijinim durerile și bucuriile pe credință și în rugăciune.”

Mă împodobesc cu aceste destăinuiri, adevărate cununi de amintiri care-mi acoperă tâmpla retrăirilor, aducându-mi totodată o mare liniște în suflet. Știu că ele reprezintă un sfânt bagaj cu care mă pregătesc să-mi fac călătoria, și mai știu că ele îmi vor ușura și lumina drumul până într-acolo. Sunt adevărate semne de binecuvântare pe care le primesc, ca o tainică încărcătură sufletească care-mi dă speranțe. O să fie bine.

Nu aceleași amintiri se mai strecoară printre gânduri, ci unele care mă dor, mă încarcă și mă pun pe gânduri, dar care mă fac să mă opresc din mers și să le opresc și pe ele la marginea amintirilor care năvălesc peste mine. Una dintre ele nu-mi dă deloc pace. Iat-o. Eram, tot cu ani mulți ani în urmă, în sala unei expoziții de pictură din centrul Bucureștiuui. O sală luminoasă, cu pereții dinspre stradă numai din sticlă, așa încât orice trecător curios putea să vadă ce este înăuntru. Am intrat fără sfială, căci o însoțeam ca întotdeauna pe buna mea prietenă Viorica. Ea avea multe prietene pictorițe, pe care le vizitam ori de câte ori aveam ocazia. Pictorița, așezată pe un taburel rotund din lemn lustruit, stătea cu spatele la peretele de sticlă. Discret, citea o carte. Jur-împrejur pe panourile de lemn alb răspândite ca niște pereți plianți, atârnau tablourile, creațiile ei de-o viață. Multe tablouri erau cu peisaje, clădiri, acoperișuri de clădiri cu țigla roșie strălucind în soare, flori. Nimic deosebit. Pictorița era soția unui diplomat care călătorise mult cu soțul și văzuse multe colțuri minunate din lumea largă. Picta din pasiune și cu o mare sensibilitate își reamintea în culori locurile pe unde a călătorit cândva, undeva. Chiar se bucura dacă era rugată să povestească de unde erau acele peisaje… „Păi, din Italia, din Spania, din Grecia, Franța pe unde am fost”, răspundea cu o voce stinsă, domoală. „Acum nu mai călătoresc așa de mult, aproape deloc”, a continuat. „Ah, da”, spune Viorica și continuă privind-o în ochi: „Cum vă mai simțiți?”. Răspunsul s-a rostogolit rapid, parcă șuierat de o mare durere. „Ca în cer, cum altfel?”, urmat de un oftat scurt. „Nu vezi? Trăiesc din pictură și din amintiri atâta timp cât îmi mai este îngăduit”. Expoziția a fost deschisă mai mult din insistențele soțului, ca să-i facă o bucurie soției sale, pictoriță. Nu o interesau vânzarea tablourilor și nici comentariile sau discuțiile specialiștilor, pentru ea faptul că respira alături de tablourile sale, că se putea imagina iarăși și iarăși plecată prin lume, lumea pe care acum o eternizase în culori și forme, înrămate cu grijă în rame albe din lemn, însemna foarte mult. Era în viață alături de tablourile ei, adevărate clipe de viață. Nu erau multe tablouri și parcă toate erau la fel, respirau ceva comun. O tristețe ascunsă între griuri, albastru sau verde. Ici-colo puncte de culoare și lumină care ne sugerau un cer senin și luminos. „Ca în cer”…, m-a urmărit mult timp răspunsul ei. Am aflat că boala aceea necruțătoare a fost mai puternică decât dorința și iubirea ei de viață și a lăsat-o cu adevărat să se ridice sus și să-și trăiască restul vieții ca în cer, așa cum spusese singură. O formă foarte frumoasă de a te exprima, plină de optimism atunci când te știi îmbrățișată de o boală neiertătoare și care te însoțește spre scara aceea de care am amintit aici. S-a urcat singură, lăsând în urmă nostalgia călătoriilor făcute și-apoi pictate cu atâta migală și pasiune, cu o ultimă putere creatoare. Am aflat că expoziția s-a închis mai repede decât era programată să fie deschisă.

Dedic aceste rânduri acelor buni prieteni, oameni adevărați care s-au grăbit să urce scara mai repede decât ne așteptam, din graba lor de a-și trăi viața aceea lungă, lungă de tot, aproape veșnică, acolo, sus. Și dacă ne-am întâlni și i-aș întreba cum se simt, răspunsul ar veni ca dintr-o suflare de vânt trecător… Ca în cer.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.