Tradițiile și obiceiurile nescrise, dar tratate de fiecare parte a unei națiuni, sunt, de asemenea, obiceiuri transmise din generație în generație. Desigur, este posibil să spunem că nu sunt obiceiuri practicate de toate segmentele societății, cu toate acestea, chiar dacă nu suntem conștienți de aceasta, există tradiții și obiceiuri în fiecare aspect al vieții. În acest sens, există multe tradiții și obiceiuri diferite în ceea ce privește cultura turcă și anatoliană. Fiecare familie din comunitate, fiecare țară poate avea propriile obiceiuri și tradiții. Cel mai important lucru aici este că întreaga societate urmează tradițiile și obiceiurile epocii. Nu trebuie să uităm obiceiurile și tradițiile noastre, astfel încât societatea să evolueze, iar originalitatea să nu dispară în timp.
Deși au existat oameni de diferite rase, în Imperiul Otoman nu a existat rasism. Turcii sunt cunoscuți din vechime ca fiind poporul cel mai tolerant.
În timpul iernii, otomanii lăsau carne de animale moarte pe vârfurile munților, astfel încât lupii să nu moară de foame și să nu atace satul sau orașul. Otomanii nu au înfometat oamenii, nu au înfometat animalele.
Pentru că turcii antici erau nomazi, obișnuiau să facă zgomot, lovind copacii și strigând să alunge spiritele rele din pădure, atunci când intrau în păduri în care nu mai intraseră niciodată. Aici își are obârșia obiceiul bătutului în lemn, chiar și la creștini, însoțit de un: „Doamne ferește!”.
Apa este o binecuvântare, este sacră. Ea se varsă în urma celui care pleacă, urându-i-se: „Întoarce-te la fel de repede ca apa, întoarce-te curat, mergi repede și în siguranță” ori: „Să-ți fie drumul lin ca apa, să ai căile deschise, să fii ferit de incidente. Mergi și întoarce-te lin ca apa”. O altă urare de drum bun ar mai fi: „Mergi și întoarce-te ușor ca pasărea. Allah să te ferească de necaz și de dușmani”.
În Anatolia și în Dobrogea există și acum un vechi obicei de a pune mâna pe cap, atunci când bei apă, fiindcă ți-ar putea fugi mintea.
În Anatolia și în Dobrogea, la capătul mormintelor există mici vase de diferite forme, în care se pune apă. Aceasta se bazează pe credința că atunci când spiritele sunt însetate, se ridică și beau apă din ele. De asemenea se crede că, dacă păsările și insectele beau apă din acele vase, este și în beneficiul sufletului persoanei decedate. Unii spun că este și o sursă de venit pentru gropar. În cultura șamanilor, spiritele auxiliare, utilizate în ritualuri, sunt descrise sub formă de păsări. Aceste spirite, vizualizate sub formă de păsări, îi ajută pe șamani în călătoria lor spre cer.
În trecut, existau pietre de pomană în fața moscheelor și a mormintelor. Cei bogați, cărora nu le plăcea să se arate, își lăsau pomana pe pietre, iar cei nevoiași veneau să o ia noaptea. În acest fel, persoanele care aveau probleme să-și câștige existența și cei care nu puteau munci erau scăpate de umilința de a cerși.
Ceremoniile religioase (mevlit) și imnurile (ilâhi) sunt expresii muzicale specifice doar pentru Anatolia și Dobrogea. În islam, nu există o astfel de practică, precum o ceremonie de rugă după moarte. Primul mevlit din istoria otomană a fost scris de Süleyman Çelebi, un meșter brutar din Bursa, între 1409–1410.
Caietul Zimem este caietul de credit sau caietul cu datorii pe care-l știm cu toții astăzi. În timpul Ramazanului (luna de post), bogații mergeau în locuri unde se făceau cumpărături, cum ar fi băcăniile, rupeau la întâmplare o pagină din caiet și spuneau: „Șterge-ți datoriile! Allah să le accepte”.
Bogații otomani îi ajutau pe cei care nu-și puteau plăti datoriile și voiau ca numele lor să nu fie cunoscute, ci să fie făcute secrete. Îi identificau pe cei care nu-și puteau plăti datoriile, deschideau caietul de datorii al debitorilor și le plăteau pe unele la întâmplare. Astfel, s-a făcut cunoscut caietul Zimem.
Sărbătorile otomane începeau odată cu sosirea sultanului la moschee pentru rugăciunea sărbătorii. După rugăciune, sultanul săruta mai întâi mâna mamei și apoi sărbătorea cu ceilalți membri ai familiei. Apoi, se împărțeau bani copiilor în poșete frumos brodate.
Panglicile roșii legate în talie peste rochiile de mireasă, de inele la ceremoniile de logodnă și de asemenea prinse de gulerele copiilor care abia au început să citească reprezintă întotdeauna noroc și prosperitate.
Dacă întrebi un turc de peste 63 de ani ce vârstă are, spune: „Sunt în afara liniei” sau „Am trecut de linie”. Motivul este moartea profetului Muhammed la vârsta de 63 de ani.
Dacă vedeți flori galbene la fereastra care dă spre stradă, acest lucru înseamnă: „Există un bolnav în această casă, nu faceți zgomot în fața ușii sau pe stradă”. Dacă florile sunt roșii, atunci înseamnă: „Există o fată singură în această casă, care a ajuns la vârsta rochiei de mireasă. Când treceți pe lângă casă, nu înjurați și fiți atenți la ce se vorbește”.
Deoarece turcii antici trăiau întotdeauna cu câinii lor, urletul fără motiv al unui câine era de rău augur, fiind considerat un indiciu că veneau spirite rele. Astăzi, în majoritatea satelor, încă există credința că în curtea sau pe lângă casa unde urlă un câine, din acea casă va ieși un mort. Curios, dar chiar am observat acest lucru în tinerețea mea, pe vremea când se discuta mult despre aceste aspecte, de obiceiuri, că, înainte cu vreo săptămână să treacă în eternitate una dintre mătușile mele, un câine străin (ea nu avea câine) s-a tot agitat pe lângă gardul curții sale și a urlat în toată această perioadă, exasperând lumea din jur, dar și pe trecători și speriindu-ne pe toți. Așteptam toți, cu sufletul la gură, momentul fatidic. Și s-a întâmplat. Și nu este unicul caz. Mai putem spune oare că acestea sunt superstiții? Totul are un rost în această lume imaginară. La fel, tradițiile, datinile și obiceiurile noastre.
Surse bibliografice:
https://blog.katilimemeklilik.com.tr/gecmisten-gunumuze-orf-ve-adetlerimiz/
Vezi: Arhiva rubricii Traditiones de Urfet Șachir
