„Călătorii călătorite” de Cornelia Bartels

43
cornelia bartels calatorii

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsDe azi bate din nou ceasul din turla bisericii. După un timp de tăcere, orele se lasă din nou anunțate, remarcate în trecerea secundelor. O bucurie să le auzi cum se anunță, rostogolind muzica orelor peste parcul și străzile din jur. Viața e din nou normală. Vie. Îmi lipseau bătăile ceasului. Mă întrista liniștea din jur… Inima lui a început iar să bată anunțând scurgerea timpului. Zilele își reiau ritmul măsurat de acele ceasornicului. Noaptea, de la miezul nopții, nu se mai aud bătăile gongului. Ceasul tace respectând tăcerea nopții și odihna oamenilor. Diminețile sunt salutate de fiecare dată de cele cinci bătăi, anunțând începutul unei noi zile, trezind lumea la viață. Ceasul are formă, are contur, are un rol, o misiune, nu a rămas topit în tăcerea netimpului, ca ceasurile lui Dalí. A venit vremea călătoriilor. Toamnă iar. Nerăbdătoare, păsările călătoare își întind aripile peste capetele noastre luându-și zborul către o altă casă, alte colțuri ale pământului, undeva, departe de noi. Acolo unde e cald. Acolo unde soarele nu se lasă ascuns de nori. Aici vine frigul. Vine iarna și ele știu asta. Păsările se pregătesc de lunga lor călătorie peste mări, oceane, alte țări. Nu toate, unele rămân cu noi aici, înfruntând iarna, frigul și zăpada. Am fost odată, demult, pe când locuiam într-o casă frumoasă cu curte și pomi în jur, martora călătoriei unui grup de grauri care au poposit peste noapte în curtea casei. Au venit, gângurind în zeci de glasuri subțiri și vesele, aterizând peste iarba verde, proaspăt tăiată. Veneau în stoluri mici și se alăturau celorlalte mai grăbite, până au acoperit iarba cu trupurile lor mici. Nu se mai zăreau în grădină decât ici-colo câteva colțuri de iarbă verde, restul devenise gri. Gri ciripitor și mișcător. Mișcări mici de aripi, de parcă se pregăteau pentru un ceremonial nupțial. Își făceau loc culcușindu-se unele lângă altele, șoptindu-și ceva. Venea seara. Le-am observat în tăcere, ascunsă după perdeaua grea care mă ferea de privirile zecilor de ochi neliniștiți. Când s-au asigurat că acolo, în grădină, nu e niciun pericol, au adormit rând pe rând. Cu căpșoarele ascunse sub aripile lor obosite. Apoi s-a lăsat liniștea peste iarba verde devenită gri… Deodată, toți graurii obosiți au adormit cu adevărat. S-a așternut liniștea printre ei. Nu știu de unde veneau, dar știu că aveau un drum lung de făcut în călătoria lor către țările calde. A doua zi, dis-de-dimineață, când m-am sculat nerăbdătoare să văd ce fac musafirii trecători din curtea mea, nu am văzut decât că era goală. Au rămas doar câteva pene, căzute, ici-colo, pe iarbă. Își luaseră zborul dimpreună cu zorile, nerăbdători să-și ajungă țelul călătoriei lor. Nu mi-am luat rămas bun de la ei, ci mi-am luat și eu zborul, imaginar firește, călătorind peste mări,oceane și alte țări. Mereu mi-am dorit să am aripi, să pot zbura cât mai departe… Visam foarte des că zbor și-apoi dimineața trezirea era tristă. Zborul rămânea un vis. Dar atunci, cu graurii mi-am luat zborul, grăbindu-mă să-i ajung din urmă… Dorul călătoriilor este ca bulgărele de zăpadă. Cu cât îl rostogolești mai mult în lumea albă a nostalgiilor, îndepărtatelor locuri încă neștiute, în noianul de amintiri legate de călătoriile deja făcute, devine mai mare, mai greu. Te copleșește și-ți trezește și mai mult dorința de a călători. Îl ții aproape de sufletul tău, înflăcărat de dorul plecărilor, se topește în tăcere, oprindu-ți pașii în pragul casei. Cu timpul, dorul plecărilor, al turismului în lumea largă, se lasă acoperit de bucuria rămânerii acasă. A face turism înseamnă a merge să cauți foarte departe dorul de a te reîntoarce acasă. Așa este cu adevărat. Am zburat deseori cu avionul, aidoma păsărilor călătoare, în multe, multe țări unde soarele era la el acasă. Spania, Portugalia, Florida (SUA), Malta, Grecia, Insulele Canare, Italia… Fiecare plecare era însoțită și de bucuria reîntoarcerii acasă. Era o reîntoarcere cu bagajele pline de momentele frumoase petrecute departe, momente topite în timp, în lumea amintirilor. Ele rămân. Cu ele călătorești mereu în viață, cu ele pleci mai departe din viață. Amintirile călătoriilor călătorite se împletesc, cu timpul, cu dorul călătoriilor visate. A zborurilor visate și neîmplinite… Dar acum totul este mult mai simplu. Primesc vești, imagini, fotografii, video-uri, de la oameni dragi sufletului meu care, cunoscându-mi neliniștea și dorul de a cunoaște țări, locuri noi, mă invită, mă iau, cu gândul, în călătoriile lor. Mă fac părtaș. Mă alătur cu o bucurie sinceră, participând de fiecare dată cu o mare curiozitate de a vedea și afla locuri noi. De parcă merg cu fiecare pas pe drumurile lor, la călătoriile călătorite de ei, însoțindu-i liniștit. Și-așa, aproape călătorim împreună, alături. Le sunt foarte recunoscătoare… Singură mă deplasez din ce în ce mai puțin, mai aproape… străbat drumuri scurte cu mașina. Văd marea, când mi-e dor să aud valurile neliniștite, în Olanda, în Domburg. Sau, mă duc mai sus, în nord și poposesc câteva zile pe insula minune Sylt. Parisul a fost cândva punctul întâlnirilor la sfârșit de săptămână. Ultima oară am fost la Paris la un concert al lui David Garrett. Dar și ele, scurtele deplasări s-au împuținat… După moartea mamei, în februarie 2010, mi-am dorit nespus de mult să plec singură într-un pelerinaj. Mi-am dorit să-mi găsesc alinarea durerii pășind pe cărările dintre bisericile și mânăstirile cuprinse în binecunoscutul „Jakobsweg” și să ajung la capătul pelerinajului până la Santiago de Compostella, aproape un capăt de lume… Dar nu a fost să fie așa. Am rămas cu nostalgia neîmplinirii acestui dor de ducă pe drumuri binefăcătoare. Și totuși, l-am făcut peste câțiva ani, când doi dintre copiii mei dragi au străbătut tot acest drum sfânt, purtându-mă și pe mine în sufletul lor, călătorind cu mine, făcându-mă părtașă la întreg ceremonialul pelerinajului. Am păstrat multe dovezi din această călătorie călătorită cu ei, cu multă durere în suflet. A fost ca un vis care s-a împlinit într-un fel deosebit. Apoi am reluat firul pelerinajului Sfântului Jakob, străbătând alături de Anna Maria alte cărări, de-aici, din Germania, prin Bayern. Cărările Sfântului Jakob se încrucișează și aici, nu numai în Spania, pentru cei care-și doresc să-l facă. A rămas de neuitat acest „Jakobsweg” făcut altfel. O consolare. O alinare. Tot cu ei am călătorit în Australia, în Norvegia, am străbătut Germania în lung și-n lat. Îi însoțesc cu gândul, cu sufletul, în toate călătoriile pe care le călătoresc de la o vreme cu Wohnmobilul lor. Văd locuri pe care nici în visurile mele cele mai călătoare nu le visez și mă bucur alături de ei, și le rămân îndatorată. De asemenea, anul acesta, „am fost” alături de o bună, tânără și frumoasă prietenă din România, mare călătoare, de două ori în Dubai. Cunosc Dubaiul mai bine decât dacă aș fi fost acolo. M-am plimbat prin superelegantele magazine, galerii de artă. Dawntown Dubaiului „Al Quaz Burj al-Auf”, strălucitoare, aurite, sofisticate și m-am simțit de fiecare dată ca o Șeherezadă pierdută în lux, în căutarea prințului. Am admirat luminațiile multicolore ale Hotelului Burj Khalifa, fântâna strălucitoare și muzicală am admirat-o de zeci de ori. O lume ca de basm, ruptă din 1001 de nopți, o lume departe de mine. De mai multe ori mi-au poposit ochii călători pe malul Mării Negre pe care nu am mai văzut-o pe viu din 1980. Dar așa, cu ea, am privit multe răsărituri și apusuri de soare, am ascultat pescărușii și valurile mării. Tot alături de ea am revăzut deseori locurile natale, bineștiute, căci, cândva, demult, hoinăream și colindam pe acele locuri. Vălenii de Munte, Ploiești, Predeal, Sinaia, Castelul Peleș. Am avut surpriza să cunoscut văile și locurile pitorești din Pucioasa. Am cules cu ea mere, nuci din curtea casei de-acolo și ne-am bucurat de natura înconjurătoare. Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că am fost alături de ea, luându-mă în călătoriile ei călătorite prin Bușteni, la poalele munților. Am revăzut piscul Caraiman cu crucea lui impunătoare care străpunge parcă cerul și norii, am însoțit-o cu multă pioșenie, la sfânta mânăstire de la poalele muntelui, căutându-l parcă pe Părintele Gherontie Puiu… Am simțit întreaga emoție când am auzit dangătul clopotelor care, parcă, m-au chemat în curtea mânăstirii, m-au condus până la altarul din interiorul bisericii, respirând mirosul de tămâie, simțind căldura lumânărilor aprinse. Și, parcă, deodată, te simți mai ușurat, te simți ocrotit, mângâiat de o mână sfântă, ocrotitoare, tămăduitoare. Acolo găsești, pentru o clipă, liniștea sufletului. Impresionant. Dar cel mai impresionant moment pe care l-am trăit de curând a fost atunci când, vorbind la telefon cu Pușa, despre călătoriile făcute, despre nostalgia călătoriilor nefăcute, am auzit la capătul celălalt al firului de telefon glasul ei: „Ai puțin timp? Vreau să-ți citesc ceva dintr-o carte de călătorii scrisă de mine”. Nu numai că aveam timp dar și bucuria de a fi părtașă la călătoriile ei călătorite cândva și cuprinse în paginile unei cărți, atât de minunat intitulată Dincolo de curcubeu e lumea. O invitație spontană la o alt fel de călătorie nu o puteam rata. O invitație spontană la o călătorie în lumea văzută cu ochii și cu sufletul sensibil al autoarei. Am poposit și am respirat întreaga atmosferă atât de frumos descrisă. Povestirile, relatările cuprinse între paginile cărții, un alt fel de a călătorie, m-au luat, pentru o clipă, într-o plimbare prin Caracas… Impresionante momente reținute, văzute și descrise de autoare în emoționante descrieri. Acum, oricum nu mai există prea multe posibilități de a călători cu adevărat. Vârsta dar, mai ales, condițiile speciale pe care le trăim acum ne obligă să ne oprim pașii călători și să poposim ochii pe filele cărților de călătorie. Călătorii călătorite de alții, cândva, undeva. Așa s-a întâmplat și deunăzi când, cu adevărat, am făcut această călătorie peste oceane, peste Curcubeu, poposind în lumea descrisă de Pușa. Toată viața mi-am dorit să ajung pe-acolo, să respir puțin din aerul țărilor Americii Latine, să simt pulsul trepidant al străzilor atât de îndepărtate. Să fiu în lumea cărților scriitorului meu iubit, García Márquez. Și acum, tocmai despre această lume era vorba, de parcă cineva dorea să-mi împlinească dorința. O bucurie să ascult. Și, fără să vreau, gândul mi s-a întors în lumea amintirilor din perioada de liceu când m-am despărțit de o bună prietenă Șirly. Plecase, prin anii ’59–’60, cu familia, departe de România, tocmai în Caracas. Și, parcă, auzind pasajul citit la capătul celălalt al telefonului, mi-am imaginat că am regăsit-o, după atâta timp, pe Șirly… Totul mi-a adus aminte de ea. Și m-am simțit pentru o clipă elevă de liceu, în clasa a opta. Devenisem o tânără fericită care a reușit la liceu și care, în primele clipe din viața de liceană, și-a făcut o prietenă. Singura. Care a plecat, însă, pentru totdeauna, undeva, departe… în Caracas. Nu am mai aflat nimic despre Caracas, doar acum la telefon. Am întrebat, parcă aflată în transa amintirilor: „Ai întâlnit-o și pe Șirly?” …Desigur că nu o întâlnise dar, acum, eu o întâlnisem. Călătoriile călătorite de altcineva m-au luat pe drumul anilor călătorind în lumea amintirilor. Și-așa am călătorit în timp, peste timp, dincolo de curcubeu, acolo unde e lumea, aducându-mi aminte de toate acestea.

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.