”Calistrat Hogaș, «un prozator miraculos»”

486
calendar leviathan Calistrat Hogaș
Calistrat Hogaș

fila de calendar rubrica leviathan.ro19 aprilie 1847, Tecuci – 28 august 1917, Roman

Calistrat Dimitriu, după numele real, s-a născut la 19 aprilie 1847, la Tecuci, tatăl său, Gheorghe Dimitriu, era protopop, iar mama sa, Mărioara, provenea dintr-o familie boierească. Familia scriitorului avea nu mai puţin de 12 copii. Pseudonimul i l-a dat învățătorul din clasele primare, Hogaș fiind porecla bunicului dinspre tată. Citește integral în Revista Cuturală Leviathan, ”Calistrat Hogaș făcea din ora de română o sărbătoare” de Daniela Șontică, la rubrica Memor. 

Scrieri: ”Pe drumuri de munte”, Iaşi, 1914*); ”Cucoana Marieta”, note critice de Octav Botez, Bucureşti, 1916; ed. 2, Bucureşti, 1922; ”Floricica”, Bucureşti, 1916; ”Părintele Ghermănuţă”, Bucureşti, 1916; ”Pe drumuri de munte. Amintiri dintr-o călătorie”, Iaşi, 1921; ”Pe drumuri de munte. În munţii Neamţului”, prefață de Mihail Sadoveanu, Iaşi, 1921; ”Pe drumuri de munte”, 2 vol., introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1944 –1947; ”Pe drumuri de munte”, prefață de Gala Galaction, Bucureşti, 1952; ”Opere”, ediție îngrijită şi introducere de Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1956.

Referințe critice (selectiv):

”Izvorâtă din mijlocul peisajului moldovean, contopită, am putea spune, cu muntele nemţean, cu un material uman specific naţional, scrisă într-o limbă şi cu un umor ce amintesc pe Creangă, opera lui Hogaş nu e contemporană, ci pluteşte peste rasă şi peste timp. Ea datează de cel puţin trei mii de ani, din epoca poemelor homerice şi, prin violenţa lirică cu care sunt adorate forţele naturii, de mai mult, din epoca marilor epopei indiene. Hogaş n-a fost un mare poet liric al naturii românești, ca Sadoveanu, de pildă, ci un aed din faptul lumii, când soarele era o divinitate reală şi răsărirea lui o transfigurare universală, când toate fenomenele naturii se prezentau în expresia concretă a unor forţe cereşti, când umanul era amestecat cu divinul, când totul era mit […] stâncile se prefac în monştri şi dumbrăvile şi munţii, apele şi câmpiile se populează, în chip natural, cu nimfe, cu oreade şi hamariade, cu balauri, în care fiecare gest, cât de simplu, se amplifică şi se proiectează măreţ pe singurătatea cerului.”Eugen Lovinescu”Istoria literaturii române contemporane  (1900 – 1937)”, București, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937

”Opera lui Calistrat Hogaş nu e citită şi în jurul ei pluteşte o adevărată legendă. Autorul e privit de unii ca un prozator miraculos, concurent al lui Creangă şi al lui Sadoveanu. Cutare critic, care-i descoperă note homerice, îl socoteşte un fenomen izolat. Nimic, în fond, mai specific şi în acest sens mai banal românesc, decât literatura lui Hogaş, concurată prin chiar specificitatea ei de Eminescu şi de Sadoveanu. Hogaş scrie independent de Sadoveanu şi are nuanţa lui particulară. Genul este acelaşi. Aşa cum Sadoveanu porneşte la vânat şi pescuit, în căutare de aer deschis, de hrană sănătoasă şi simplă şi de privelişti sălbatece, Hogaş porneşte în munţii Moldovei. Drumeţie şi ospătare, acesta e tot cuprinsul operei. Creaţia obiectivă este integral absentă fie şi în modul epopeic al lui Sadoveanu. Între cele două culegeri, În munţii Neamţului şi Amintiri dintr-o călătorie nu este absolut nici o diferenţă de nivel. Orice propoziţie critică se poate susţine cu citate luate deopotrivă dintr-un volum ori din altul. Hogaş nici n-ar fi putut scrie altceva, inventând. El e un diletant superior, cu o singură coardă, şi ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare.” – George Călinescu, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, București, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941.

”Hogaş este un Creangă trecut prin cultură. întreaga tehnică artistică a lui Calistrat Hogaş se desface din unghiul acestei atitudini. […] Mare iubitor de drumuri îndelungi, prin natura cea mai sălbatecă, Hogaş aduce în peregrinările lui sufletul unui civilizat. Hogaş nu aparţine naturii. El o descoperă, dar nu cu jalea sau cu melancolia unei conştiinţe care s-ar simţi separate pentru totdeauna de bunurile naturii, ci cu bucuria cordială a unei regăsiri. Oaspete al mânăstirilor şi al schiturilor pierdute în pustietăţi, tovarăş al călugărilor, el este un adversar al monahismului, în care nu o dată veştejeşte vinovata sau făţarnica îndepărtare de natură. Dacă totuşi unorul lui atrage, până la urmă, în cercul simpatiei sale, şi fiinţa închinătorului din schimnicii, el o face pentru motivul că, sub înşelătoarea lui aparenţă, află pe omul naturii, înzestrat cu instincte puternice, din categoria acelora pe care, în alte împrejurări, i-a caracterizat drept oameni turnaţi dintr-o bucată pe calupuri gigantice.” – Tudor Vianu, ”Arta prozatorilor români”, București, Editura Contemporană, 1941.

”Raportările la Omer şi la Rabelais rămân desigur valabile, în aproximarea esenţei operei lui Hogaş, dar, oricum, ele sunt de natură literară, analogii cărturăreşti, care nu se acoperă până la identificare; există însă în viziunea oamenilor care întretaie călătoriile lui Hogaş un cert sentiment al urieşescului; acest sentiment nu vine nici din fabulosul omeric, nici din grotescul rabelaisian, ci vine, cu siguranţă, din basmul nostru. Hogaş nu e un folclorist ostentativ şi nici nu-şi propune să recreeze teme şi viziuni folclorice, aşa cum a făcut-o Creangă; dar înrudirea lui spirituală cu humuleşteanul este neîndoioasă; fantasticul, mai puternic la Creangă, urieşescul, mai specific la Hogaş, sunt două proiecţiuni care pornesc din acelaşi front etnic şi sufletesc, din basm. În povestea lui Harap-Alb totul e urieşesc şi fantastic, poftele lui Setilă şi Flămânzilă sunt elementare, ca forţele naturii, şi sunt fabuloase, ca toate altele ce se petrec în basme; tot ce pare şarjat, grotesc, neverosimil în instinctele, în înfăţişarea oamenilor lui Hogaş, deşi nu suntem pe planul fantasticităţii, ci în pură realitate, este, ca şi la Creangă, un efect al viziunii folclorice, o proiecţie a proporţiilor din basm.”Pompiliu Constantinescu”Scrieri”, 3, București, Editiura pentru Literatură, 1969.

”Talentul portretistic al lui Hogaş inovează mai cu seamă în caricatură, contribuţie certă a scriitorului descriptiv şi umorist în evoluţia prozei noastre. Pictorul baroc, de intensă viziune primitivistă, descoperă într-un schimnic din poiana Săhăstriei (De la Văratec la Săcu) o făptură nedesluşită, la limita dintre om şi fiară, cu o claie de păr greoi întoarsă împrejur, ca o balama veche pe o ţâţână ruginită, şi cu mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrâneţe, era atât de bogată şi stufoasă vegetaţia capilară, încât scriitorului i se părea că barba, părul şi sprâncenele lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuie să fi fost aşternută din vremuri peste întreaga lui fiinţă. La această admirabilă formulare, se adaugă nu mai puţin fericita expresie definitorie: acest protopărinte al omenirii. De mare efect sunt portretele caricaturale, care fixează chipul babei mustăcioase şi zbârcite şi acela al fiicei sale, guşata, cu simfonia wagneriană a somnului sforăitor (Spre Nichit). Alături de aceste largi compoziţii, se cuvine menţionat, prin ironia cărturărească fină, spilcuitul franţuzit, d. Georges, cu şarja spirituală a distinsei sale comportări de comesean (Floricica).” Șerban Cioculescu, ”Varietăţi critice”, București, Editura pentru Literatură, 1966.

”Din literatura noastră, Odobescu este singurul scriitor clasic cu care Hogaş se află în legături de familie spirituală. Amândoi peisagişti pasionaţi, spirite cultivate umanistic, împănându-şi literatura descriptivă cu aluzii mitologice, cu versuri din poeţii latini şi din divinul Dante, orăşeni cu acelaşi umor livresc, deşi cu simpatia pornită spre arta populară, cunoscând adânc limba cărţilor, ca şi limba ţărănească, Odobescu şi Hogaş formează, în cadrul marii generaţii a lui Eminescu, perechea clasică  a literaturii descriptive. Oriunde, din opera unuia într-a celuilalt, am putea introduce aspecte de natură fără să observăm intercalarea, dacă numele locurilor descrise de fiecare n-ar fi altele […] Nici stilul lor, de obicei periodic, lucrat în versiuni şi cumul de epitete ornante, nu se deosebeşte […].” Vladimir Streinu, ”Calistrat Hogaș”, București, Editura Tineretului, 1968.

________

*) Prima ediție a apărut de fapt, la Iași, la Editura Viața Românească în 1912. Din cauza numeroaselor greșeli de tipar, volumul este retras. Nu avea să fie singurul ghinion, pentru că în 1914, când aceeași editură tipărește ediția a doua, aproape întregul tiraj, pregătit pentru expediție, arde într-un incendiu în depozitul ”Vieții Românești”.

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.