”Care colindători?” de Lică Barbu

213
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

proza-scurta-leviathan.ro-logoO întrebare care a zguduit o lume întreagă, plus blocul în care locuiești. Specialişti în materie au studiat problema din părţi parţiale şi imparţiale. În conferinţe internaţionale, între ei, în şcoală, în drum, în metrou, încolo şi încoace, întrebări cu întrebări, şi tot degeaba. Ba au mai trimis semnale şi în spaţiu, că tot mai erau nişte fonduri. Cosmosul tace. Doar o stea căzătoare întrebătoare, cu coada arsă, urlă a colind. Lumea e în impas, iar colindătorii bat la uşă.

Ce poetic!

Mare problemă? Mare. Să auzi tu, om învăţat cu tradiţiile, om aşezat la casa lui, cu flori din plastic pe masă și mileuri pe scăunele, om care dă bună ziua la femeia de serviciu de pe scară, neştiind că-i nevastă-ta, să auzi tu bătăi în uşă taman de sărbători? E apocalipsa, oameni buni. E o inversiune a frământărilor umane şi în tine se dă o luptă. Ficatul e în brânci cu sarmaua numărul 30, împinsă la greu cu lopata de salata boeuf, rinichii se rup în kung fu pe pietricele cu vinul roşu, plămânii joacă, tuşind ţigareta pe pedepse, iar inima nu se mai opreşte din box cu zahărul din cozonac. Ţac-pac! Te-a prins flama.

Lică Barbu
Lică Barbu

Cine-o fi? Vecinul? Nu se pune. E plecat la munte că e patron. De butic, da’ patron.

Vecina? Nu crezi. Şi-a găsit pe altul când i-ai spus să-şi mai spele peruca.

Nevasta? Ei na! Doarme-n baie.

Soacra? Exclus. E în urnă, îngropată la Polul Nord.

Naşul? Imposibil. Are un tren cu bilete de compostat.

Colega ta de bancă? Ei şi tu! Nu cea din clasa întâi. Cea de la bancă unde ai serviciul. N-are cum. Are o excursie în grup de doi cu şefu’.

Aia nu, ăla nu, cine frate, atunci? Colindătorii? Ei şi aici te apucă. Eşti fiert în adrenalină. Ştii de colindători, dar întrebarea ta sună cu ecou: ”Care colindători?”

Trec secundele cât o eră preistorică. N-ai timp să le calculezi. Nici n-ai cum. Alte bătăi se aud în uşă. Rămâi o secundă statuie, dai televizorul pe mute, închizi lumina şi te apropii de vizor. Fatalitate. Ai călcat mâţa pe coadă. Eşti deconspirat instant şi acum, na! Sună şi la sonerie. Ţi se pare. Eşti paralizat neştiind că tu nu ai sonerie. Există o soluţie pentru a scăpa de calvar şi gânduri suicidare îţi dau târcoale. Hi-hi-hi! Îţi râde soarta-n cap şi-ţi revezi viaţa. Tai partea cu soacra.

Dar nu. Nu te dai bătut. Vrei un răspuns, oricare ar fi. Şi iar începi să derulezi lista bănuiţilor. Ai vrea să întrebi cine e, dar parcă ai o grenadă-n gură.

Să fie administratorul? Ce să caute? Doar i-ai spus că nu furi apă. Picură singură gratis.

Poliţia? Ce-ai bre? Ai omorât pe cineva? Trei muşte pe care le-ai lovit cu ciocanul pe capul nevestei nu se pune. Oricum, dormea a ţuică.

Fiscul, sigur, nu e. Ei nu vin la uşă. Te întâlneşti cu ei la vila de la munte. Stai calm. Fiscul veghează să plăteşti şi răsplătitele. Ca-n codru.

DNA-ul? Aici nu mă bag. Tu ştii. Cine te-a băgat în politică, trebuia să-ţi dea casă-n Costa Rica, nu apartamentul ăsta rezidenţial. Acolo nu sunt colindători. Doar şopârliţe. Şi acuma, zău aşa, cine te-a pus să fii eminent la şcoală? Ajungeai ministru. Sau prim-ministru dacă erai prostul clasei.

Că doar n-o fi veterinarul cartierului. Cu pesta asta porcină, s-ar putea. Că doar mănânci ca un porc.

Fie ce-o fi! Laşi bănuielile la spate şi dai să deschizi. Când să pui mâna pe clanţă, rămâi electrizat. Dacă e popa? Şi nici măcar nu ai o lumânare, că poate ai murit şi habar n-ai. Pfff! Şi nu-i suporţi neam pe preoţi. Da’ te pui cu tradiţia?

Dumnezeu să te ierte, dar nu văd cum, dacă nu deschizi uşa. Viu sau mort. C-aşa-i româneşte de sărbători când eşti colindat. Deschide uşa, creştine!

Ceea ce şi faci. În prag, trei copii, îmbujoraţi de iarnă şi cu sclipici în priviri, te întreabă cu clopoţei în glas, emoţionant de cald:

− Primiţi cu colindul, nene?

Toate, dar toate grijile şi temerile din tine dispar. Liniştea te cuprinde ca o poveste magică de iarnă, înlăturând tot răul societăţii care-ţi inspiră teamă.

Glasurile copiilor curg mirific peste noaptea colindelor, venite din moşi strămoşi.

Păi, cum să nu trăieşti? La anul şi la mulţi ani, zic!

 Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.