Trei
Mai multe despre tăcere și cuvânt
Tăcerea îl poate ridica pe om deasupra firii sau îl poate coborî, spunea Arhimandritul Hrisostom Ciuciu, de la Mănăstirea Putna. Ea îl poate însingura pe om, îl poate face să se simtă pierdut, al nimănui, dar, în același timp, tăcerea îl poate ridica pe om deasupra condiției sale, chiar deasupra îngerilor. „Trei lucruri s-au lucrat în tăcerea Tatălui: pururea-fecioria Maicii Domnului, nașterea lui Hristos și moartea Lui.”
Tăcerea este un mod de comunicare cu cei dragi, uneori cele mai frumoase cuvinte sunt spuse în tăcere, prin sclipirea ochilor, în pace, în tihnă, în armonie. Alteori, cel mai eficient leac este liniştea, nu în zadar tăcerea este soră geamănă cu singurătatea. Toţi trecem prin ea, unii mai des, alţii mai rar. Aidoma timpului, tăcerea are trei înfățișări: răscolirea amintirilor (trecutul), contemplarea realității (prezentul), frământarea visurilor (viitorul).
Nu întâmplător spunea Pitagora că tăcerea este cel mai puternic strigăt, în tăcere există elocvență, opriți-vă să ascultați, ne îndemna Socrate. Avem nevoie de doi ani pentru ca să învățăm să vorbim și ne trebuie o viață ca să învățăm să tăcem. Cred că e un proverb asiatic…
Dacă la început a fost cuvântul, înseamnă că înaintea lui a fost tăcerea. Ea presupune cu necesitate o prezenţă, un mister, iar lumea a fost creată într-o profundă şi desăvârşită tăcere. Scria un eseist vechi: „Nu-i putem asocia niciun zgomot facerii lumii, în afară de o discretă şi serafică muzică a sferelor.”
Cuvintele poartă doar semnificaţia unor tăceri, noi tăcem şi cu ajutorul cuvintelor. Tăcerea este ultima formă de comunicare a cuvintelor. „Discursul conştiinţei are loc, exclusiv şi constant, în modul tăcerii”, scria M. Heidegger. Orice meditaţie autentică se întemeiază pe reculegere, pe tăcere, ca prime condiţii ale ascultării. În timp ce cuvintele epuizează parţial orice spunere, tăcerea recuperează ne-spusul. Orice cuvânt anulează o infinitate de tăceri, pe când orice tăcere poate naşte o lume de înţelesuri, chiar dincolo de cuvinte. În tăcere, cuvântul este prezent şi absent în aceeaşi măsură. O anumită rezonanţă particulară a tăcerilor şi a cuvintelor se stinge cu fiecare, cineva afirma că tăcerea este bătrâneţea înţeleaptă a cuvintelor, limbajul nu face decât să traducă semantica tăcerilor meditative, pentru a putea tăcea, cuvântul nu îşi reduce, ci îşi amplifică semnificaţia.
Doar că știinţa de a tăcea nu e la îndemâna oricui. După o afirmaţie heideggeriană, „noi putem vorbi, dar limba poate totuşi să tacă”. Până la cuvânt mai sunt atâtea şi atâtea cuvinte, dar şi infinite tăceri.
Închidem, în tăcere, cu aceste cuvinte ale lui Constantin Noica: „Cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pământul întreg şi vieţile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului; e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuşi a ales-o pe cea mai adâncă, mai grăitoare decât toate, tăcerea omului şi a sculptat-o. A tăcea, tăcere, ce lung infinitiv! Vreo mie şi ceva de ani se făcuse el neauzit aici, în lumea din care avea să se desprindă, cu stâlpi de pridvoare şi cu verbe cu tot, Brâncuşi.”.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
