Unu
Tăcerea, o virtute?
Marele actor Marcel Iureș vorbea despre arta tăcerii între cuvinte, în meseria lui. Se spune adesea că tăcerea este cea mai mare şi mai rodnică virtute. Dar este? Tăcerea şi liniştea ar fi unul şi acelaşi lucru, iar prima roadă dumnezeiască a tăcerii este pocăința. Dumitru Stăniloae credea că „omul comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere”. Ea este o stare care se referă nu numai la exterior, ci şi la interiorul nostru, o cunoaştem şi am trăit-o toţi de-a lungul vieţii, poate atât de rar încât i-am uitat gustul, şi azi atât de greu de atins, încât pe drept poate fi considerată o virtute. Ca să-l auzim pe celălalt e nevoie şi de tăcerea noastră. Nu întâmplător Cicero credea că tăcerea este una dintre marile arte ale conversaţiei, iar Socrate că în tăcere, descoperim adevărul despre noi înșine. Există o artă a tăcerii nu mai puțin însemnată și eficace ca arta de a vorbi, a asculta și a tăcea, a privi și a tăcea. A tăcea în mod deliberat, cu fermitate, în chip absolut, este o neobișnuită și prețioasă regulă de viață și un mijloc sigur de mari victorii. E o replică celebră, dintr-o piesă de teatru cunoscută… „Tăcerea este acea muzică a sufletului care ne eliberează de zgomotul lumii”, scria Franz Kafka.
Se mai spune chiar că și viaţa noastră încetează în ziua în care rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează cu adevărat, când uităm de ele şi le scoatem din existenţa noastră, când ne devin străine. Sufletul nostru ne poate vorbi despre adevăr şi în cea mai cruntă minciună, dacă tăcem ca să-l auzim.
Cea mai înălțătoare tăcere este cea a lui Dumnezeu, ea este plină, e vie, ne alungă frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învaţă despre El şi despre noi. Pentru aceasta, e nevoie „să facem tăcere în noi înşine”, fără a spune niciun cuvânt în afară. Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim şi putem afla drumul către ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim. „Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta„. (Filocalia, 8).
Și, iarăși, Dumitru Stăniloae: „În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el…” Adică, tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea, prin ea ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară.
Dintre vorbele înțelepte, le-aș mai alege și pe acestea… Tăcerea este a doua putere a lumii, după cuvânt, iar de copacul tăcerii atârnă fructul său, pacea. Tăcerea este acel spațiu sacru unde sufletul se întâlnește cu infinitul, în ea găsim răspunsuri la întrebările pe care nu îndrăznim să ni le punem.
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
