Și eu, nefericitul de mine, scriam cândva că: timp de zeci de ani, pe la sfârșit de octombrie „predam” elevilor mei capitolul despre sensul vieții unor adolescenți tot mai derutați de vremurile pe care le trăiesc. O făceam în felul meu, ca un dialog liber și cât mai puțin plictisitor. Sau, cel puțin, așa am încercat de fiecare dată. Îmi amintesc și cum le-am vorbit pentru ultima dată, ca profesor de filosofie, despre sensul vieții. Le-am repetat generațiilor din fața mea că se întâmplă în anumite momente ale existenței noastre să ne întrebăm de ce am venit pe lume sau care e scopul vieții noastre. E clar însă că nu vom găsi răspunsul la aceste întrebări, atunci când îl căutăm. Ca să vedeți, ni se spune adesea că răspunsul va veni singur, cel mai probabil atunci când nu ne vom mai pune obsesiv această întrebare.
Camus scria la începutul Mitului lui Sisif că nu există decât o singură problemă filosofică serioasă şi anume să ştim dacă viața merită să fie trăită. Astăzi, această problemă se reduce la întrebarea dacă viața poate avea un sens. Dar nu se poate ca viața să nu aibă sens. O singură cale e posibilă: ori viața are unul sau mai multe sensuri, ori nu are sens. Dar, dacă nu are, dacă viața este „absurdă”, cum a crezut generația lui Camus, e din cauză că se presupune că ea trebuie să aibă un sens. Viața nu poate fi simțită ca lipsită de sens decât din presupoziția unei aşteptări de sens. Putem vorbi despre o viață care nu are sens, dacă viața ar trebui să aibă un sens. Din acest motiv filosoful Hans-Georg Gadamer a spus despre pesimist că nu este prea cinstit: se minte şi încearcă să se mintă aşteptând ceva rău, dar cu speranța nemărturisită că va trăi ceva bun.
Nu citisem atunci despre ceea ce am aflat acum! În 1956, Günther Anders, unul dintre filosofii care i-a inspirat pe cei ce conduc azi lumea, scria chiar așa (să mă iertați, vă trimit un citat mai lung, dar este tulburător…): „Vom reduce de manieră drastică educația, pentru că un individ incult are un orizont de gândire limitat, cantonat în preocupări mediocre. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv. Mai ales fără filosofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic. Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească. Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane. Nu există un tranchilizant social mai bun. În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica frică – pe care va trebui să o întreținem – va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii. Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare.” (Günther Anders, L’obsolescence de l’homme: sur l’âme à l’époque de la deuxième révolution industrielle, 1956).
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
