”Ceasul din gară (1)” de Florentina Loredana Dalian

264
proza scurta florentina loredana dalian leviathan.ro

proza scurta leviathan.ro logoPe-aici, prin gara asta părăsită prin care mai trece doar din când în când câte un mărfar, pe-aici au trecut oameni mari. Pe unde-or mai fi?

Pe-aici am trecut și eu, încă de mic copil, de când mi-a pus tata traista-n băț. Era noaptea de Crăciun, plânsesem că n-aveam de niciunele… tata întorsese două turte pe vatră, ni le-a întins mie și lui frate-miu. Apoi, s-a uitat la mine nu știu cum și mi-a zis: ”Du-te, măi copile, du-te unde-oi vedea cu ochii, aici nu mai e de stat. Pe ăsta mic l-oi mai sălta eu cum, necum, tu ești mare de-acuma…” ”Unde să mă duc, tată?” – l-am întrebat. ”Nu știu… ai putea să treci în Satu Vechi, la unchi-tu Stere, e nițel mai avut și nevastă-sa nu-i chiar o zgârcită. Ți-or da și ție acolo, ceva, te-or ajuta să-ți găsești ceva de muncă. Eu n-am nicio putere. Uneori mi-e ciudă că m-am născut. Și că v-am adus și pe voi pe lume, să vă chinuiți. Da’ bunul Dumnezeu știe El mai bine ce-i pentru fiecare… o să aibă grijă să nu vă pierdeți. Hai, du-te!”

Florentina Loredana Dalian
Florentina Loredana Dalian

– Tată, mi-e frică, s-a înnoptat.

– Lasă, nu-ți fie! De-abia nu vede lumea că mi-am trimis copchilu’ de-acasă…

Îmbrăcat subțire, încălțat și mai prost, c-o sticlă de apă în traistă și cu mult vânt fluierând prin ea, am plecat, ca alungat din sânul lui Adam, din căsuța noastră sărăcăcioasă, dar unde măcar știam că sunt și eu al cuiva. Lung a fost drumul din Satu Nou până în cel vechi, peste calea ferată, asta de-o am și-acum în fața ochilor. Îmi era foame, îmi era frig, îmi era frică și somn, dar mergeam înainte, prin viscol, că n-aveam cale de-ntors. Tata-mi zisese clar: ”Aici să nu te mai întorci, n-ai la ce”.

– Dar, tată, o să-mi fie dor de matale.

– O să-ți treacă, mă. Ce, de mă-ta nu-ți e dor?

– Ba da…

– Păi vezi? De-acolo din ceruri, cum s-o mai aduci înapoi? Ți-oi ostoi și dorul de mine, ce, parcă mie n-o să-mi fie dor? Da’ ce-am să fac? Să mă plâng ca o muiere? Hai, du-te! Ai grijă să nu rătăcești drumul.

Nu l-am rătăcit. Chit că, peste câmp, totul era alb. Dinspre pădure, se auzeau lupii urlând. Mi-am zis atunci că, dacă scap nemâncat, o să trăiesc o sută de ani. Uite că am scăpat și mai am vreo 20 pân’ la sută… Dar drumu-ăla a săpat cărări prin mine.

Când m-au văzut unchiul și mătușa au zis că văd o nălucă. Eram înghețat și aproape sfârșit. Am simțit și eu căldura unei case, lipsa sărăciei, ce-i aia să ai mâncare ca oamenii… da’ nu mă puteam bucura… gândul meu era tot la ai mei, acasă. Îl vedeam pe tata jos, la gura sobei, încercând să înjghebe un foc, ba din niște amărâți de coceni, ba din surcele; îl vedeam pe frate-miu mic, umblând prin pat, căutând parcă ceva ce nu știa nici el, amăgit de tata cu-n boț de mămăligă din ziua de ieri. Eu, acum, mă săturam și-mi stătea-n gât. Știam ce-nseamnă să ai mațele lipite de foame. Până-ntr-o zi când n-am mai răbdat. Am dat ”bună ziua” unchiului și mătușii, mulțumindu-le mai mult din priviri și am plecat. Am auzit-o zicând în urmă: ”Ăștia, după ce că-s rupți în cur, mai au și fasoane!”. Dar eu nu de fasoane plecam. Îmi era bine, mai bine decât îmi fusese vreodată. Dar cum puteam să mă satur numai eu, cum să-i las pe tata și pe ăla mic fără niciun ajutor? ”Sângele apă nu se face” – adevărată vorba aia…

Se desprimăvărase. Am trecut calea ferată înapoi. Dar n-am mai avut nicio grabă. Acuma, mergeam ziua. Mă uitam în stânga și-n dreapta și mă rugam la Dumnezeu să-mi lumineze calea. În gară, m-am oprit să văd trenurile. Unul tocmai trecea și mă uitam la impiegat, ce frumos salută. Atunci mi-am dorit să fiu și eu ca el. După ce a trecut trenul, m-am dus la el și i-am zis: ”Nene ceferist, vreau să fiu și eu ca matale!”

– Ca mine, mă, prăpăditule? Ce-ai găsit atât de grozav la mine? De ce n-ai pus și tu ochii pe cineva mai acătării?

– Nu știu, bre, așa mi-a venit. Îmi place cum ții paleta-aia, cum duci mâna la chipiu… și-apoi, ai uniformă.

– Bine, mă nepricopsitule, vino să te-nvăț ce știu! Pentru început o să-mi fii de ajutor la treburile casnice. Dar să nu-mi aud vorbe de la alde mă-ta și tac-tu!

El m-a învățat ce știu, m-a trimis la școală. Ceasul ăsta era de pe-atunci. Tot el mi-a zis: ”Poți să uiți să mănânci sau să bei apă într-o zi, dar să nu care cumva să uiți să întorci ceasul!” I-am promis și uite că mă țin de cuvânt și-acum, când el nu mai e demult, când demult nu mai e nimeni și mai nimic… doar eu, ca o barză singură rătăcită-n cuib străin, doar eu și ceasul și câinele Ursu… de-o fi să mor, știe el cum s-anunțe.

Îl chema nea Mișu. Mihai, pesemne, dar toată lumea nea Mișu-n sus, nea Mișu-n jos. Mi-a fost ca un înger păzitor. Eu, lui, ca o pacoste. Așa-mi și zicea: ”Treci, mă pacoste, la masă!”; ”Hai s-te țesăl, pacoste mică!” Da’ ce, parcă eu nu știam că-mi zice cu drag?

S-a dus nea Mișu! S-a dus ca trenurile alea care nu se mai întorc. Într-o zi, m-a întrebat: ”Mă iubești, pacoste mică?” Eu mă uitam așa la el și nu știam ce să-i zic.

– Zi, mă, răspunde ceva! Da’ auzi, să-mi spui adevărul!

– Nu știu, bre, nu știu ce să-ți spui…

– Cum, mă, că doar nu te-am întrebat vreo definiție la matematică! E simplu: mă iubești, da ori ba?!

Am ridicat din umeri și-atunci s-a luminat:

– Mă copile, mă, tu nu cumva nu știi ce-i aia iubire? Zi, mă, știi ce-nseamnă să iubești pe cineva?

Eu – tot bâtă.

– N-ai avut și tu o pisică, un câine, un părinte care să te iubească? Ori pe care să-l iubești?

– Am avut…

– Mă urgie – zice – stai și-ascultă! Cum să-ți explic eu ție? Iubirea e ceva așa… mare și frumos, cum ar fi…

– Ca un tren, bre nea Mișule?

– Cum, mă băiete, ca un tren, cine-a vorbit de trenuri?

– Păi ai zis ”mare și frumos”. La mine, mare și frumos e trenul.

– Mă, să știi că s-ar putea ca tu să zici bine! Ca un tren, da. La fel și iubirea. Vine ca o vijelie, stă ce stă și-odată își ia avânt și pleacă. Dar să știi că sunt și iubiri d-alea care nu pleacă niciodată. Îți rămân în suflet pentru totdeauna.

– Ca trenurile alea de pe linia moartă?

– Nu, mă, ce-ai! Lasă, că ești prea mic să pricepi. Du-te de mătură bătătura!

Am aflat mai târziu cum stă treaba, când într-o iarnă înghețată, când nu mai circula nimic, nici măcar trenul, m-a cărat în cârcă zece kilometri, preț de vreo două sate, până am dat de primul doctor. Eram bolnav, cu febră mare și doctoru-a zis că puteam și să mor. Pe vremea aia, când n-ai fi dat un câine afară din casă, nea Mișu m-a târât, înfășurat într-o pătură, să m-aducă la viață. Așa că n-am mai avut nevoie de explicațiile lui… cum stă treaba cu iubirea. Cine are nevoie de lecții de dirigenție? Acuma, după ce-am înțeles, aș fi putut să-i spun și eu. Dar am tot amânat… Atunci, după ce m-am făcut bine, am vrut să-i răspund la-ntrebare. Dar nu știu cum și de ce m-a apucat așa rușinea. Îl strigasem: ”Nea Mișule!” ”Ce-i, mă?”, a răspuns, fără să lase lucrul pe care-l făcea. ”Lasă bre, altădată!” „Zi, mă, zi!” „Lasă…” Altădată n-a mai fost. După ce l-a-ngropat, am rămas la urmă în cimitir, cu ciorile, și i-am spus: ”Să știi, bre, nea Mișule, că te-am iubit!” Dar nu știu de ce, parcă nu m-am simțit ușurat. Trebuia să i-o fi spus în viață, atunci când a vrut să știe. Așa facem… Tata, barem, nici nu m-a-ntrebat. El nu știa d-astea cu vorbe. Și pe el l-am iubit, dar când, cum era să i-o spun?

M-am trezit într-o zi cu el în gară. De mână cu Sașa, ăl mic. Crescuse și el, nu mai era cât o lingură, dar tot nu era de aruncat în viață. N-avea nici măcar 12 ani, cum aveam eu când m-a trimis tata de-acasă, în Satul Vechi, la unchiu’. După ce nea Mișu și-a făcut milă cu mine, ținându-mă pe lângă el, mai treceam pe la ei, să le mai las una, alta. Mai ales de ăla mic aveam grijă, că tata o cam dăduse pe băutură, nu prea-i lăsam bani, duceam doar produse, ce bruma găseam… Și-ntr-o zi, tata-n gară. „Pus la țol”, adică nu mai umbla rupt, cu ăla mic într-o cămășuță pe care i-o cumpărasem eu din primul salariu, s-o aibă pentru când s-o face mai mare, cu niște pantalonași care fuseseră ai mei, c-o bucată dintr-un gumar de care legase o sfoară, zicând că și-a făcut praștie… Eu trebăluiam, ca de obicei. Tata zice:

– Na, ți l-am adus.

N-am întrebat de ce, nici ce crede el c-am să fac eu cu Sașa, cum am să mă descurc să-l cresc. ”Ți l-am adus” – atât au fost vorbele lui. Și-a mai adăugat: ”Dă un foc!”

S-a urcat într-un tren. ”Unde pleci, tată?” Trenul se pusese-n mișcare. Cu ochii în gol, mi-a întins mâna, doar ni s-au atins mâinile. ”Mă duc și eu, să văd cum arată lumea asta fără…” N-am mai auzit continuarea, trenul începuse să pufăie, să gâfâie, să prindă viteză, ducându-l pe tata într-o lume fără nu știu ce. Fără ce, mă tată, fără ce? Fără copii, după ce i-ai făcut și i-ai lăsat în gară, în grija unui străin care n-are nicio obligație, dar care are suflet de tată? Ori poate vrei să știi cum arată lumea fără sărăcie? Hm…

Lumea e peste tot la fel. Doar pe deasupra poate să pară diferită. Dar peste tot ai să-ntâlnești oameni ca tata, ca nea Mișu, copii ca mine ori ca Sașa-ăl mic. Peste tot găsești oameni cu foamea-n traistă, cu dor de ducă, cu regretul că s-au născut. Unde te-ai dus tu, tată, în lumea asta mare fără noroc?

A doua zi lumea vorbea de-un accident care, de fapt, nu fusese accident. Un ins se aruncase din mers și fusese strivit de roțile trenului. Noi ne miram, cu mirarea copiilor în fața grozăviilor lumii. Nea Mișu a avut grijă să nu aflăm până aproape când s-a prăpădit, săracu’, adică mult mai târziu, când sărisem și eu și frate-miu din copilărie. Asta a vrut, amărâtul, să zică: ”În lumea fără durere, fără întristare și fără suspin…” A luat trenul spre lumea aia și s-o fi consolat cu gândul că fiii lui abandonați vor duce-o mai bine fără el. Eu l-am așteptat. De câte ori trecea un tren din sensul opus ăluia în care plecase. Așteptare de fiu pândind întoarcerea tatălui risipitor.

N-a mai venit. Au venit, în schimb, sute, mii de oameni. Niște străini, alunecând între gări. Fiecare cu povestea lui, fiecare cu amarul, prea rar cărând în traistă vreo bucurie. Am văzut și oameni întorcându-se de la război. Greu de ei! Dar și mai greu de amărâții care îi așteptau pe ăi de n-au mai venit. Cum a fost atunci cu Saveta. Își așteptase omu’, da’ fusese și el printre ăi de și-au lăsat ciolanele pe pământ străin. Plecase toată lumea, ea rămăsese în picioare, în capul peronului, cu ochii pierduți în zare.

– Pleacă, fă Saveto, și tu acasă, nu mai sta ca o statuie, vezi să nu te ia cu friguri!

Se uita la mine ca o nălucă.

– Pleacă, nu mai sta, că omul tău nu mai vine!

– Și dacă vine, Ionică, și dacă vine? De unde știi tu? Vezi-ți de trenurile tale și lasă-mă pe mine!

Am pus o șubă pe ea, am luat-o înăuntru și i-am dat un ceai. Mi se părea frumoasă și i-am zis că mi-e dragă. Era prima dată când priveam o femeie mai de-aproape. Dar nu prea știam cum să mă port cu femeile, era mai simplu cu trenurile. Nu-mi aduceam aminte decât de mama, dar atunci când trăia eram prea mic; mai țineam minte doar niște senzații, un soi de căldură și-n rest… dorul pe care mi l-a lăsat. Saveta a rămas în gară și-a dormit peste noapte în camera lui nea Mișu. Eu cu el ne-am înghesuit într-o gheretă și ne-am văzut de trenuri. Dimineață a plecat. Mai treceam uneori pe la ea și-odată, mai mult înghiontit de nea Mișu, am cerut-o de nevastă. Nu și nu, că dacă se-ntoarce Petrică-al ei, ea ce-i spune? Petrică-al ei s-a-ntors cum s-a-ntors și tata. Dar ea l-a așteptat toată viața. Și eu, prost, am așteptat-o pe ea. Și viața a trecut pe lângă noi, precum acceleratul. Ieri au îngropat-o. Când trăgea să moară, m-a chemat să-mi spună că-i pare rău și că s-o iert. Am iertat-o, că doar suntem creștini. Dar cu părerea ei de rău n-am ce să fac. Mi-o fi părut și mie rău de multe în viața asta. O cruce – atât a rămas din ea. Dar eu o văd tot pe fata care se zgribulea pe peron într-o noapte, așteptându-l pe bărbat-su care n-a mai venit. Așa cum, atunci când mă gândesc la mine, văd copilul cu traista goală umblând prin viscol într-o noapte de Crăciun, tremurând de frig și de frica lupilor. Și, mai rău decât toate, tremurându-i inima după cei lăsați acasă, în sărăcie și foame, în deznădejde. Toate astea, pentru ce? Nici nea Mișu n-a știut să-mi spună. El doar mi-a oblojit rănile cum s-a priceput. Câteodată, îl simțeam că i se rupe inima de mine. Mă privea într-un fel al lui și-avea el o vorbă: ”Tuuu, copil de pripas!” Și-atunci își trăgea șapca mai pe ochi, da’ eu știam că face asta ca să nu-i văd lacrimile.

Ei, dar au fost și lucruri frumoase, chiar amuzante, care s-au petrecut pe la noi. Cum a fost atunci când a venit Ceaușescu, ha, ha! Era zor mare, trebuia să se construiască peste noapte niște locuințe pentru chinezi. Tocmai ne înfrățisem cu ei, ceape-ul nostru își pusese o firmă mare cu ”Prietenia româno-chineză”. Dar ăia, mici, mici, da’ tot aveau nevoie să fie cazați undeva. Și hai cu elanul socialist să construim cușmeliile. Tovarășu’ s-a deplasat special pentru asta, venise să vadă cum merg treburile și să le dea indicații inginerilor. Ăia se căcaseră pe ei, cât erau de ingineri. Că ce s-or face dacă n-or înțelege ce vrea să spună nea Nicu. Păi nici nu știu cum ar fi vrut să se-nțeleagă, că doar vorbeau limbi diferite. A venit cu trenul, l-am întâmpinat cu pâine și cu sare. Cam tremurau nădragii și pe mine, dar am scăpat repede că au venit ăi mari și l-au luat să-l ducă să-i arate mărețele realizări. Ne încurcase mersul trenurilor mai ceva ca pisica ițele la război. Dar ce puteai să faci?

Șantierul era în plin avânt, toată lumea-n păr, călare pe utilaje, pe meserie. El s-a așezat în mijloc, cum îi plăcea, și a-nceput să dea din mâini în toate direcțiile de parcă făcea dans tematic. Ăia, chiauniți, nu mai știau după care mână să se uite. ”Faceți așaaa” și fâlfâia mâna de trei ori, în timp ce creierele ălora încinse nu mai dădeau de capăt problemei. ”Dincoace să faceți așaaa” – și fâlfâia mâna ailaltă. Și cum stătea el acolo înconjurat de o grămadă de cocoșați, numai ce se aude o voce puternică prin stație. Era macaragiul care, de-acolo din vârful cabinei, nu prea vedea bine ce se petrece pe jos și i-a strigat prin stație legătorului de sarcină:

– Dă tigva aia nenorocită la o parte din cârligul macaralei, că ăsta nu știe multe și-odată-i vine să intre-n balans când te aștepți mai puțin! Și zi-i la tembelu-ăla să-și pună casca, de ce n-o poartă? Mă băgați în pușcărie, nenorociților, că dacă fac vreun accident, nu răspundeți niciunul pentru mine!

Săracul, de unde era să știe că ”tigva” era luminatul cap al Tovarășului care auzise totul prin stație. Asistența a-nmărmurit, de nu se mai auzea nici foșnetul ierbii. De pățit, a pățit-o doar macaragiul. Tovarășii lui credeau că n-o să-l mai vadă, dar n-a fost așa. L-au bumbăcit nițel la beci, încercând o reeducare în forță și-apoi i-au dat drumul, că era singurul macaragiu autorizat și lucrările trebuia să fie terminate, nu suportau amânare. Până la urmă, chinezii n-au mai venit, nu știu de ce și-au anulat vizita, iar construcțiile au rămas la stadiul la care ajunseseră când s-a aflat vestea și s-a dat ordinul de sistare. Rămăseseră fără acoperiș, le-a plouat și, până la urmă, timpul a mâncat din ele până-au ajuns niște ruine. Singurul folos a fost că multă vreme au servit ca loc de joacă pentru copii, ce mai v-ați-ascunselea încingeau!

Eeei, lume de ieri, lume de azi, lume fără căpătâi! Pe Tovarășul nu l-a interesat nimic în afară de construcțiile alea rămase neterminate. Nici dacă lumea moare de foame, nici dacă are ce-ncălța ori cu ce se-ncălzi. Dar mă gândesc că, și dacă l-ar fi interesat, cine ar fi avut curajul să-i spună. Poate doar nebunul satului, dar pe ăla nu-l băga nimeni în seamă. Ce să-l mai fi interesat alte drame, cu copii trimiși de-acasă în noaptea de Crăciun, ori cu inși care sfârșeau sub roțile trenului?

Alea fuseseră de mult. Acum, erau altele. Tot mai multe și tot mai rele. Și lumea s-a-ntors la ale ei, fiecare încerca să se descurce cum s-o putea, cu ce s-o brodi… Multe a văzut ceasul ăsta pe care eu am grijă să-l întorc, chiar și acum când nu mai interesează pe nimeni ora într-o gară părăsită. Câte întâlniri, câte despărțiri, câte așteptări, câte alte lucruri fără rost!

(Va urma)

Slobozia, 13 martie 2018

Din volumul de proză scurtă în curs de apariție ”Oameni în iarnă”

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.