Avis se simțea tot mai singur într-o lume în care nu se regăsea.
Îi lipseau prietenii și discuțiile deschise din serile târzii, iar provocările vieții, acum, le vedea cu sens, erau pentru a evolua ca ființă umană.
Vedea în jurul lui oameni fericiți și nu putea, oricât ar fi încercat, să le înțeleagă fericirea.
– Dacă fericirea se limitează la o burtă plină în schimbul supunerii oarbe, atunci eu nu o pot gusta, îi spusese colegului său la vestiar.
– Taci, că te aude careva, îi replicase acesta în șoaptă, ducând degetul la buze și privind în jur.
Gestul și atitudinile acestea îl scoteau din minți pe Avis.
– Și dacă mă aude, ce-mi vor face?, spusese el ridicând tonul.
– Te vor expulza, omule.
– Crezi că nu există viață și dincolo de Taco-Landia?, îi aruncă peste umăr cu un zâmbet sfidător ieșind din vestiar.
– O exista, dar vezi bine cum merge omenirea, e tot mai multă nesiguranță și tot mai multe lipsuri. Aici, nu avem așa ceva, se încăpățânase colegul urmându-l pe coridor.
– Dacă e vorba să-mi pierd libertatea, le prefer.
Avis devenise peste noapte oaia neagră. Deși nu voia să arate, știa că tot ce spune ajunge la director. Știa că în afară de prietenul care fusese expluzat, toți ceilalți o făceau. O lume de informatori și toate acestea pentru două grăunțe în plus. Așa numea el gratificațiile pe care le primeau la sfârșit de lună.
Toată lumea era prieten cu toată lumea și fiecare în parte îl „turna” pe fiecare.
Iar din toate acestea, cine avea de câștigat cu adevărat erau cei care conduceau, ei cunoșteau bine și aplicau regula: „dezbină și stăpânește”.
Avis venise din altă lume, o lume blamată despre care se spunea că se duce de râpă. Dar avea să vadă și să-și amintească o altă lume în care trăise toată copilăria și adolescența și pe care o crezuse moartă pentru totdeauna.
Taco-Landia era tărâmul interdicțiilor și al ordinelor stricte. Ceea ce observase era că o mână de băștinași deveniseră un fel de dictatori. Nu se putea face un pas fără aprobarea lor, nu aveai voie să ai idei, nu aveai voie să te revolți, nu puteai schimba nimic. Totul era bătut în cuie și așa trebuia să rămână.
– Și evoluția? Voi nu evoluați, îl întrebase odată pe unul dintre aceștia.
– Așa a fost mereu și așa trebuie să rămână, venise replica.
„În visul meu de demult, oamenii aveau baloane în loc de capete, dar văd că, în realitate, capetele sunt pătrate”, își spusese Aris și își promisese atunci să se lase păgubaș.
Pandemia se terminase, viața revenise la normal, dar Taco-Landia rămăsese unde o găsise.
Un ținut în care viața se învârtea în jurul banului. Iar pentru bani, oamenii era capabili să-și vândă tot: prieteni, rude și chiar libertatea.
Dreptatea era o noțiune abstractă, o avea doar cine avea și puterea, iar puterea o avea cine era de partea conducătorilor. Uneori, chiar îl amuza faptul că fiecare dintre aceștia se credea un mic dumnezeu. Și doar pentru că avea trecere la mai-marii ținutului.
– Te vor expulza ca pe o măsea stricată, auzea tot mai des.
– Dragule, pentru a mă expulza au nevoie de motive și eu nu le voi oferi, iar lor le revine sarcina să-și bată capul cum să o facă, răspundea Avis, râzând, de fiecare dată.
Auzise zvonuri despre posibilitatea aceasta, dar nu-și făcea griji. Oricum își propusese să plece înapoi în lumea din care venise, lumea aceea plină de probleme și agitație, dar care nu stătea pe loc.
„Până la urmă, fiecare trebuie să contribuie pentru a face în jurul lui un loc mai bun și mai curat, dar asta dacă ești și lăsat. Aici, nu ai voie nici să gândești”, fusese concluzia finală.
Va urma
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
