”Cine ca mine” de Gheorghe Miletineanu

58
gheorghe miletineanu cronica de teatru leviathan

cronica de teatru logo leviathanÎn rândurile care urmează e vorba de una dintre premierele recente ale Teatrului Ghesher – a avut loc la sfârșitul lui decembrie anul trecut. Titlul piesei e atât de greu de tradus din ebraică, încât chiar traducerea în limba rusă din materialele de popularizare ale teatrului e inexactă. Cuvintele care alcătuiesc acest titlu nu exprimă infatuare, ”cine mai e ca mine”, ci sunt propoziția-cheie dintr-un joc teatral pe care eroii adolescenți ai piesei îl practică sub îndrumarea unei profesoare de teatru – ”cine mai iubește ca mine pisicile”, ”cine ca mine se mai teme de schimbări” etc., etc., etc.

Teatrul și-a informat publicul că realizarea spectacolului – piesa a fost scrisă de Roy Chen, secretarul literar al teatrului – a fost precedată de o jumătate de an de documentare a autorului într-o clinică de psihiatrie, de o vizită a întregii echipe de realizatori la spitalul Abarbanel, la secția de psihiatrie pediatrică a acestui faimos spital și la Școala de educație specială Shahaf – elevii acestei școli sunt copii cu dificultăți la învățătură, iar educația specială este menită să-i aducă la nivelul elevilor care nu au asemenea dificultăți. Acțiunea piesei se petrece la Centrul de psihiatrie – imaginat de dramaturg – Orot (lumini), unde cinci adolescenți ”dorm împreună, mănâncă împreună și realizează împreună un spectacol de teatru” pe baza unor texte alcătuite de ei înșiși, despre ei înșiși – medicul care răspunde de tratamentul de specialitate la care sunt supuși acești adolescenți, doctorul Yoresh, a solicitat sprijinul unei profesoare de teatru, care se dovedește a fi nu numai o excelentă profesionistă a scenei, ci și un om cu o intuiție pătrunzătoare în domeniul problemelor cu care se confruntă tinerii ei ”actori”, cei cu care lucrează.

Teatrul precizează că pacienții secției închise a centrului de psihiatrie provin din toate păturile socio-economice ale Israelului – și că, prin urmare, spectacolul nu vorbește numai despre cei suferinzi psihic, ci despre întreaga societate. Oricine are un suflet, afirmă teatrul, nu poate să nu vibreze văzând acest spectacol. Piesa dezvăluie destul de repede că de dereglările sufletești ale adolescenților vinovați sunt, în primul rând, propriii lor părinți și apoi, desigur, școala care nu a știut să-i înțeleagă și să-i îndrume așa cum trebuia. Am motive serioase să cred că în această viziune a realizatorilor montării există o mare doză de adevăr, dar tot atâtea motive să cred că viziunea respectivă conține exagerări tendențioase, prin care simplifică adevărul.

Teatrul a produs oarecare vâlvă în jurul noului spectacol, făcând publice aspecte ale procesului de creație, și precizând imediat că, deși inspirat de realități concrete, spectacolul nu este unul de ”teatru documentar”, ci reprezintă o transfigurare artistică a faptelor de viață de la care a pornit, o transfigurare în care nu mai sunt identificabili ca atare nici unul dintre cei care au sugerat realizatorilor montării modele pentru personajele acesteia.

Spectacolul a fost montat de Ilil Semel, o regizoare încă tânără, dar cu o impunătoare biografie profesională, în decorul și în costumele Polinei Adamov, care a creat și o foarte nostimă mască de leu pentru una dintre interprete, și a știut să-i caracterizeze cu deplină adecvare pe eroii piesei, prin costumele moderne-moderne, foarte viu colorate – roșu, portocaliu, verde… Muzica spectacolului a fost scrisă de compozitoarea Ronnie Reshef, luminile au fost imaginate de Eliyahu Saravaysky. În rolul doctorului Yoresh apare admirabilul Ghilad Kletter. N-am izbutit să aflu cine e actrița care interpretează, cu un tact ieșit din comun și cu umor subțire, rolul profesoarei de teatru. La începutul lui februarie, teatrul nu scosese (încă?) un program de sală pentru spectacolul Cine ca mine, la casa teatrului ești îndrumat spre ”programul digital al spectacolului”, care program digitalizat e incomplet… Printre interpreții adolescenților se numără doi copii de actori foarte cunoscuți, care, firește, nu au fost integrați distribuției fiindcă sunt odrasle de celebrități, ci – susține teatrul – pentru că au binemeritat prin propriile lor resurse rolurile care le-au fost încredințate. Cei cinci foarte tineri actori sunt într-adevăr toți foarte buni.

Spectacolul se joacă în sala Hangar a Teatrului Ghesher, aflată la circa 500 de metri de sediul instituției. Locurile sunt nenumerotate, dar plasatorii izbutesc să așeze publicul în așa fel în sală, încât nimeni nu are nimic de obiectat. Publicul este instalat în cerc, pe practicabile, de jur împrejurul sălii (cândva, probabil, o magazie), care e de formă pătrată. În centru se află o scenă rotundă și turnantă, la care, din loc în loc, duce câte o treaptă. De jur împrejur, între podiumul circular de la mijloc și spectatori, sunt dispuse, ca niște raze, paturile celor cinci pacienți ai secției, și câte un scaun.

Când publicul intră în sală, el îi găsește pe tinerii eroi ai piesei culcați fiecare în patul lui, în timp ce un alt tânăr (Adam Chen) pianotează discret pe o latură a sălii; mai târziu i se va alătura o violoncelistă (Alma Bar Sinai). Pe măsură ca acțiunea înaintează, doctorul Yoresh ne oferă anumite informații despre pacienții săi, iar aceștia intră treptat în acțiune, fiecare cu caracterul și cu problemele lui. Profesoara de teatru intră în curând și ea în joc.

Bun. Și după ce facem cunoștință, rând pe rând, cu cei despre care e scrisă piesa și cu necazurile lor, ce se mai întâmplă pe scenă? Se discută ”eliberarea” din clinică a unuia sau a altuia dintre pacienți, iar chestiunea asta se dezbate cu nesfârșite reveniri. Unul dintre pacienți pleacă și se întoarce, și iar pleacă, și iar se întoarce. Când și când apare câte un părinte, sau un cuplu de părinți – toți aceștia sunt caricaturizați, și nu cu prea multă finețe. Mereu câte unul dintre adolescenți ajunge (din nou) în centrul acțiunii și ”cazul” lui se cercetează pe toate fețele, fără să se ajungă la o concluzie limpede, univocă. Una dintre fetele internate în așezământ este un băiat în trup de fată, așa că problema transsexualismului este stoarsă în piesă de toate implicațiile ei tragice, comice și tragicomice. Firește că textul se ocupă atent de simpatiile și antipatiile dintre pensionarii așezământului, toți la vârsta ”primei iubiri”; într-un rând, excesul de simpatie al unei fete pentru unul dintre băieți, unul cu o fire răsucită înăuntru, care confecționează obsesiv păsări din hârtie decupată (pasionat de arta numită kirigami), are urmări foarte  dramatice – băiatul se simte pe punctul de a fi violat de colega lui cea plină de bune și generoase intenții, și încearcă să se apere cu o pereche de foarfeci – o recidivă neașteptată a dereglării lui psihice; doctorul Yoresh îi leagă mâinile și picioarele de pat, pentru ca apoi să suspende aceste măsuri de precauție, dar nu ca urmare a unor schimbări majore în comportarea băiatului, ci, uite-așa, pentru că i se acordă iarăși credit.

Toate dialogurile din piesă sunt purtate de actori care nu fac față vocal unui spațiu, după mine, relativ mic și cu o acustică perfect acceptabilă, așa că toți poartă hidoase neck-uri, care nu fac decât să agraveze dicția catastrofală a practic întregii distribuții a spectacolului – cam o treime din text rămâne indescifrabilă pentru un spectator cu auz normal.

Pe la jumătatea serii, după ce am înțeles deja principiul enervant repetitiv al piesei, am început să mă plictisesc imperial – am fost anunțați din capul locului că producția se joacă fără pauză și durează o oră și patruzeci de minute. Se vede treaba că sufăr de alergie la acțiunile dramatice care bat pasul pe loc, prefăcându-se, nu fără un pic de abilitate, că în fiecare scenă se întâmplă câte ceva neprevăzut și interesant – deși ceea ce se întâmplă e mereu același lucru. Mișcat de soarta celor internați la acest Abarbanel pentru adolescenți, restul publicului n-a vrut să observe cât e de fastidios spectacolul, și l-a urmărit cu răsuflarea tăiată, deși o mare parte a sălii erau elevi de liceu, veniți ”cu școala” – aceștia vibrau însă cel mai intens la întâmplările excepționale din existența unor eroi de o vârstă cu ei.

Spectacolul, dornic să cultive în spectatori înțelegere pentru destinele complicate ale adolescenților scoși în afara societății, se străduiește pe cât îi stă în puteri să dovedească justețea ideii că tulburările psihice sunt ceva una peste alta destul de distractiv, care, cu puțintică pricepere din partea medicilor și a pedagogilor, se vindecă mai mult ca sigur; munca grea a acestora garantează reintegrarea miraculoasă în societate a tuturor junilor bolnavi, vindecați în cele din urmă pe deplin. Pericolele sociale legate de tulburările lor psihice sunt ușor minimalizate, ca și complexul pe care îl provoacă faptul de a te simți exclus din rândul oamenilor, ca purtător al unei stigme. Toate dramaticele istorii din piesă se încheie cu bine, iar una dintre fetele internate își exprimă dorința aprinsă de a deveni, în viitor, medic psihiatru, ba chiar vădește aptitudini în această direcție. S-ar zice că, potrivit spectacolului, recuperarea pentru viața socială a unor adolescenți pe care dereglajele lor sufletești i-au scos în afara societății nu e cine știe ce mare scofală. E adevărat însă că doctorul Yoresh în persoană își oferă către final un episod de isterie dezlănțuită, în care comportarea lui seamănă izbitor cu izbucnirile de furie ale unuia dintre pacienții lui – deși se știe că tulburările psihice nu sunt contagioase…

În această atât de optimistă poveste despre izbânzile sigure ale psihiatriei – aceasta parvine să-i reeduce și pe părinții cei răi care și-au nefericit copiii – momentele lirice acompaniate de melodii duioase alternează cu momente comice, care nu lipsesc, ci prisosesc. Bineînțeles, nu lipsesc din montarea de la Teatrul Ghesher nici cânticelele vioaie. Toate astea mi l-au amintit pe inegalabilul Frosch din Liliacul, cu leit-motivul lui de neuitat ”Veselă pușcărie, domnule!”.

Spectacolul se bucură de mare succes, bilete la reprezentațiile cu Cine ca mine se găsesc foarte greu. Cum îmi explic fenomenul? Mi-l explic în felul următor: sunt foarte numeroși cei care se delectează ascultând bancuri cu nebuni; piesa care se joacă la Teatrul Ghesher, cu alibiuri dintre cele mai nobile și cu convingerea că o mică dereglare psihică ici-colo în adolescență nu e ceva chiar atât de grav – totul se curarisește, totu-i spre mai bine – acreditează ideea că bolile psihicului omenesc sunt, în ultimă instanță, chiar amuzante, ba chiar, în ultimă instanță, folositoare. Iar psihiatria – o icoană făcătoare de minuni. Astfel, o temă foarte gravă devine încetișor pretext de divertisment. Într-un secol în care atâta și atâta lume suferă de foarte primejdioase depresiuni nervoase și multe dintre acestea nu-și găsesc un tratament eficace, într-un secol în care atâția – și unii foarte tineri – își pun capăt zilelor din pricina acestor depresiuni incurabile, mie unuia mesajul triumfal al spectacolului de la Teatrul Ghesher mi se pare de-a dreptul nociv. 

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.